Ioana Păun e o ”trădătoare”. A dat logica, unde a fost premiantă, pe teatru. Clujul pe București. Bucureștiul pe Londra. Pe Hamlet l-a făcut emo, și-a dat licența împroșcând spectatorii cu muștar, apoi s-a apucat de experimente pe trenurile din România și prin spălătoriile din Londra. Ioana Păun este o persoană despre care îmi place să scriu. Mai mult decât despre Boc, Băsescu, Apostu, Geoană, Tăriceanu, Antonescu…

Una dintre bucuriile ultimelor săptămâni a fost să caut oameni interesanți. Pe stradă, prin cafenele, pe internet. Sunt convins că sunt extrem de mulți oameni faini (expresia asta s-a demonetizat din păcate) despre care presa ar merita să scrie. Desigur, asta înseamnă căutare, fler, nervi, inspirație și ceva… muncă. Pentru că nu e la fel de ușor precum transcrierea unei conferințe de presă ori sunatul la aceleași și aceleași personaje după ”noutăți”.

Pe Ioan Păun am găsit-o pe Facebook. Ce m-a intrigat au fost fotografiile dintr-o… spălătorie. Păi de ce și-ar pune cineva, la profil, fotografii dintr-o spălătorie? Am mers mai departe și am găsit fotocopia unei tăieturi din fostul Adevărul de Cluj, în care se scria despre premianta la Olimpiada de Logică, Ioana Păun de la Liceul ”Avram Iancu”. Bingo! Super Bingo! I-am arătat Dorei profilul și am rugat-o ”să sape”.

He, he . Nu m-am înșelat. Într-adevăr, Ioana Păun e un ”om fain”. A dat ”logica” pe teatru după ce a văzut ”Hamlet” și spectacolele Teatrului Imposibil. ”Mergeam mereu la Hamlet. Mi se părea foarte emo și eram moartă după Ofelia”. Facultatea a făcut-o, însă, la București. Și-a dat licența cu un spectacol ”Made in China”, în care muștarul împrăștiat de unul dintre actori a ajuns în public…

Apoi s-a apucat de tot felul de experimente. ”Trensformers” e unul dintre acestea. Împreună cu colegii ei au ajuns să vorbească despre percepția regională din România prin compartimentele de tren. ”Un controlor s-a îndrăgostit de noi. Apoi… am făcut un cântec pentru controloare cu un puști cu chitara. Și nu a venit să-l asculte, pentru că îl ținea imobilizat pe unul fără bilet”.

Intervențiile artistice de pe trenuri le-a continuat în spălătoriile din Londra. Publicul purta căști, iar actorii spălau rufe. Singura conexiune era cea sonoră. ”Auzeau cum auzeam eu – sunetul monedei, sunetul materialului, gândurile mele”.

Sper că nu v-am plictisit povestindu-vă despre Ioana Păun. Dar despre Boc, cele două rânduri pe care le-am scris astăzi sunt deja prea mult pentru mine. De v-a plăcut însă povestea, mai reveniți. Sunt convins că mai există și alți oameni faini.

P.S. Dacă doriți să citiți toată povestea Ioanei Păun (scrisă de Dora Mircea Radu), o găsiți săptămâna asta în ”Viața Clujeanului” (dacă sunteți din Cluj, se înțelege ).

Sau pe qbox.ro