”„Ultimii eretici ai Imperiului” spune – cu ironie, cinism si mult umor – povestea a doi eroi din doua lumi diferite: un batrîn terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit dizident ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi un tînăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Doi eroi din doua generaţii diferite, care îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subsistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune. Doi eroi noncomformişti recomandă cititorilor cele mai ingenioase forme de „apărare civila”, indiferent dacă aceştia se află în Gulag sau pe Wall Street.”

Așa sună prezentarea celei mai recente cărți a lui Vasile Ernu, ”Ultimii eretici ai Imperiului”, editată de Polirom, care urmează să intre mâine (joi) joia următoare în librării. Pentru Vasile e al doilea volum după ”Născut în URSS”, carte care a făcut ceva vâlvă acum doi ani și care a adunat un braț de premii. Deocamdată (până apuc să citesc cartea) cam atât. Cu un bonus de la autor -- un fragment în avanpremieră și muzica ”de ambient”. Lansarea oficială o să aibă loc în octombrie la București și în noiembrie la Cluj.

II

În care eroul nostru se porneşte la drum şi în care aflăm cîteva lucruri surprinzătoare despre al doilea erou, A.I., supranumit şi Marele Instigator cel care şi-a salvat viaţa cu ajutorul catastrofelor, teroristul care a încercat să-l omoare pe Stalin.

Să fi fost iarnă, să fi fost vară? Dar nu cred că acest lucru vă interesează. Ştiu că era cald în compartiment, dar nu ştiu daca era de la soarele dogorîtor de vară, de la sistemul de încălzire folosit iarna, de la ceai sau mai ştiu eu ce licori care se folosesc din abundenţă pe rutele interminabile ale unei ţări în care distanţele se măsoară în timp. Dar îmi aduc bine aminte că niciun geam nu se deschidea şi că, indiferent dacă mă duceam sau mă întorceam, coboram peste două zile.

Trenul cu „perdeluţe” se urni din loc. Lumea începu să se foiască încolo şi încoace pe holul cu covoraş persan roşu iar, în câteva minute, sunetul atît de specific spaţiului rusesc al linguriţei amestecînd zahărul în ceaşca de ceai începu să se audă din toate compartimentele. Cum ruşii sînt mari băutori de ceai, acest sunet se aude în toate bucătăriile şi cafenelele ţării. Îmi aduc aminte că şocul cel mai mare pe care l-am avut legat de acest obicei a fost prima mea întîlnire cu un grup de englezi, şi ei mari băutori de ceai, care reuşeau să nu scoată niciun sunet folosind aceleaşi tehnici.

Mergeam să mă văd cu cel pe care eu îl numesc Marele Instigator, care era foarte bolnav şi mă rugase să vin fiindcă vrea să-mi înmîneze ceva personal.

Cine este el? Este născut la Moscova într-o familie de ţărani, mutată în capitala tînărului stat sovietic în anii ’20 ai secolului trecut. A fost din tinereţe un socialist convins, a intrat la facultatea de filosofie, iar la sfârşitul anilor ’30 a creat o mică organizaţie teroristă care avea ca scop lichidarea lui Stalin. Este deconspirat şi condamnat la moarte. Din fericire pentru el, începe al II-lea război pentru apărarea Patriei şi este trimis în linia întîi. Mai tîrziu, cînd deja devenise un nume de referinţă în toată lumea, îi plăcea să spună că „Marile catastrofe din viaţa mea m-au salvat!”. În anii ’60 devine unul din cei mai cunoscuţi intelectuali din spaţiul sovietic, este expulzat din ţară pentru opiniile incomode, dar odată ajuns în Occident unde era aşteptat ca un mare disident, devine un personaj controversat din cauza atitudinii critice şi faţă de această nouă lume. De aceea, l-am numit Instigatorul. Toate cărţile şi opiniile lui sînt surprinzătoare, imprevizibile, incomode şi te pun pe gînduri.

Am ţinut foarte mult să-l cunosc şi am reuşit aceasta în adolescenţă, cînd mă pregăteam să dau la facultatea de filosofie de la Moscova. Cam atunci s-a întors şi el din exilul occidental înapoi în ţară. Nu a dus o viaţă uşoară în aceşti ani nebuni de tranziţie, de mare inflaţie economică, politică şi, mai ales, culturală, însă a rămas acelaşi Mare Instigator.

Din primul moment al întîlnirii, între noi s-a creat o simpatie deosebită, iar într-un scurt timp, relaţia dintre noi a devenit foarte strînsă, şi, treptat, treptat s-a transformat într-o prietenie aparte. În anii ’90, după prăbuşirea URSS-ului am avut o perioadă în care ne-am scris unul altuia, dar în anii următori ne-am pierdut urma. Ne-am reîntîlnit întîmplător prin 1997-1998 şi am reluat relaţia de unde o lăsasem. Am corespondat cîţiva ani buni, ne-am văzut de nenumărate ori, iar acum, merg cu trenul cu „perdeluţe” să mă văd cu el, poate pentru ultima dată.

Sirena sună ultima oară şi trenul se urni greoi din loc. Cîteva voci rostiră la unison faimoasa vorbă a lui Gagarin cînd a plecat în cosmos: Poooehaali! E fraza care-mi dădea aripi. Era fraza care-mi amintea de un straniu sentiment din copilărie: cosmosul ca o presimţire. Un sentiment pe care în ultimii ani l-am pierdut definitiv.

În compartimentul de alături începu o melodie languroasă a băieţilor de la Piatniţa, o stranie combinaţie între reggae şi chanson rusesc: Ueee…. uee…. Eu sînt soldat….

Eu sînt soldat

Nu am dormit de cinci ani

Şi am „saci”  sub ochi

Eu nu am văzut,

Dar mie aşa mi-au spus:

Eu sînt soldat,

Eu nu am cap

Căci mi l-au zdrobit cu bocancii

Căpitanul urlă,

Se frînge regimentul

Din cauza grenadei

Iar vata albă şi vata roşie

Nu-l vindecă pe soldat

Eu sînt soldat

Copilul nedorit al războiului

Eu sînt soldat

Mamă, vindecă-mi rănile

Eu sînt soldat

Al ţării uitate de Dumnezeu

Eu sînt erou,

Spuneţi-mi, oare al cărui roman?

Eu sînt soldat,

Sînt jignit cînd rămîn doar cu-n glonţ

Numai eu şi el,

Ultimul vagon, samagon,

Noi  sîntem milioane

Eu sînt soldat

Eu ştiu că treaba mea e să trag

În trupul duşmanului

Asta e din cauza ta, Mamă-război

Eşti mulţumită acum?

Eu sînt soldat

Copilul nedorit al războiului

Eu sînt soldat

Mamă, vindecă-mi rănile

Eu sînt soldat

Al ţării uitate de Dumnezeu

Eu sînt erou,

Spuneţi-mi, oare al cărui roman?

I am soldier…… I am soldier

OOOO… Ue…Uueeee…

Mi-am luat ceaiul obişnuit care nu lipsea din niciun compartiment al trenurilor sovietice, obicei păstrat şi în ziua de azi, şi am început să răsfoiesc ultima lui carte, cu gîndul că:

Peste 36 de ore voi fi la Moscova!