Se sprijină mai întâi în cotul drept, apoi în genunchi și în palme și iată-l, în cele din urmă, în picioare, ducându-și mâna la cap, aranjându-și părul lățos, uleios și decretând: ”A căzut, mă! A căzut!”. ”Închide dracului ușa aia și zi cine a căzut?”. Ușa rămâne însă deschisă. La fel și răspunsul lui Apetrei. ”A căzut, mă, dacă vă zic. A căzut! Acu se dă la televizor. A căzut Ceaușescu!”

***

Citește și primul episod:

Ora 20. Telejurnal (Cum am trait Revolutia.Episodul 1)

***

”A căzut, mă, Ceaușescu!”

În fond, ce atâta agitație în văzduh, ce atâtea comunicate și minți înfierbântate când, afară, soarele te îndeamnă mai mult la săruturi fierbinți, la pulpe strivite în pumni și icnete de plăcere? Ce treabă am eu cu Ceaușescu și comuniștii pe care îi înjură buna, că i-au luat pământul, căruța, plugul, clăile cu fân, livezile cu meri și pruni, că i-au băgat la CAP, că trebuie, precum negrii pe plantațiile americane de bumbac, să bage norme la ”colectiv”, de dimineața până seara?

Radioul, postul acela bârâit găsit de Cărmăzan, a luat foc, a înnebunit și, odată cu el, un sat întreg, o țară. ”Vine regele”, ”ne dau pământul înapoi”, ”rușii vor să intre în țară”, ”se parașutează americani”, ”se parașutează arabi”, ”se parașutează parașute”, am urlat și am țâșnit afară din casă, la căminul sătesc, la un ping-pong.

Mâna mi-a înghețat pe paletă, paltinul din sobă deabia mai sfârâie, iar lângă masa de joc Marius tușește, își suflă nasul, se mișcă, n-are importanță ce face, suficient că îi distrage atenția lui Darius, care trimite serviciul mult peste masă. Apuc să prind fracțiunea de secundă de panică, de teamă, de rușine, care sclipește în ochii lui Darius. Mușchii, tendoanele încordate pe mânerul paletei, precum primăvara pe coarnele plugului sau iarna pe secure, îi trădează încrâncenarea.

”Uite-al dracului, s-a găsit să vină șoarecele ăsta de bibliotecă, de la oraș, să mă bată”, își spune, simțind deja în vene moliciunea înfrângerii, rușinea la care va fi supus până va reuși să-și ia revanșa. E o înfruntare mută între sat și oraș. Fie că e vorba doar de oarecare partidă de pescuit, de un meci de fotbal ori unul de ping-pong, de fiecare dată eu ajung să-i reprezint pe toți orășenii, un fel de rasă inferioară, debilă, slăbită fizic de chimicale și toate celelalte substanțe ”otrăvitoare” care se găsesc în mâncarea din magazine, înjosită moral prin ruperea și înstrăinarea de origini, în comparație cu omul pur de la sat, călit la plug, la coasă sau la pădure, hrănit direct de la sursă cu tot ce are mai bun natura. De obicei se feresc de orășeni, parcă ar fi ciumați, rare fiind cazurile când îi primesc în jocurile lor. De fapt, nu e decât reversul medaliei la primirea pe care o au și ei când ajung la oraș.

Eu beneficiez de oarecare circumstanțe atenuante, sunt acceptat în grup doar pentru că, totuși, primii ani ai copilăriei și vacanțele mi le-am petrecut la țară. Nu sunt chiar așa impur ca ”ceilalți”. Cu toate acestea, sunt convins că ar avea mult de suferit dacă pierde în fața mea. Unde mai pui că, Darius fiind considerat a fi cel mai bun jucător de ping-pong din sat, cel care rezistă cel mai mult la masă înainte de a fi scos, umilința ar fi fost resimțită de către toți. Mă pregătesc să servesc.

***

La naiba cu Darius și orgoliul lui stupid. Acum ar fi trebuit să fiu în Retezat, atent doar la zborul Valentinei pe zăpadă, nălucă pe schiuri, seara în fața unei căni de lut ars, mirosind a scorțișoară și a vin fiert, ascultând-o cum murmură, alunecă, freamătă, sânii aburind îmbietor, provocator, chemându-mi degetele în recunoaștere, tresărind, încingându-se sub atingerea lor rece, prăbușindu-ne, pierzându-ne în complicitatea cearceafurilor, fără aer, fără trupuri, doar respirația și mirosul lemnului de brad ars, al scorțișoarei și al vinului fiert, împletindu-se și pierzându-se în noapte, peste zăpada încremenită.

Am sunat-o pe Vali și aseară, și de dimineață, și înainte de a porni spre cămin. Prelung, țiuitor, precum o sirenă crescută sub tâmplă, mi-a răspuns doar tonul de ocupat. Legăturile telefonice cu Timișoara erau tăiate.

Am minge de meci și serviciul. Pe lângă masa de ping-pong, toți își țin răsuflarea. Mâinile încordate pe mânerele scaunelor, privirile ațintite pe sfera de celuloid. De mingea asta pare a atârna însăși soarta lumii. Ușor, ca într-o reluare cu încetinitorul, sfera albă se rupe din degetele mele, se ridică deasupra mesei, apoi coboară, așteptând întâlnirea cu paleta. Simt, da, simt că am îmblânzit-o, că e de partea mea de data asta, că mă ascultă și că va lua exact traiectoria pe care o doresc. ”Du-te, te rog, du-te”, mai apuc să-i spun, când, după un pocnet sec, explodează din paleta mea. Îmi dau seama că Darius e surprins de traiectoria luată de minge, dar uluiala nu durează nici cât a mia parte dintr-o secundă. Face un pas înainte, unul în lateral și, cu un ultim efort, reușește să ”taie” mingea, imprimându-i o mișcare de rotație care o ridică mult deasupra mesei. Gâturile se lungesc, dar nimeni nu are curajul să respire, nu cumva să influențeze traiectoria mingii. Secundele s-au dilatat în ani, în secole. Doamne, cât mai e de așteptat până când vom vedea dacă sfera albă va cădea sau nu pe jumătatea mea de masă…

Ușa căminului se izbește de perete, curentul iscat învolburează fumul de paltin, desenând balauri și cosânzene printre băieții înghețați lângă masa de ping-pong, înfiorând acordurile chitarei ascunse în suflet și lăsându-l pe Apetrei, orfanul care lucrează la pădure mai mult pe țuică îndoită cu apă decât pe bani, să dea buzna în încăpere. Rupt de beat se prbușește pe podea, morman de zdrențe, visuri pierdute, sânge și humă.

A văzut oare cineva unde a căzut mingea? Parcă o nevăzută vrăjitoare a năvălit în cămin odată cu Apetrei, reușind să-i fure timpului exact fracțiunea de secundă în care mingea și-a încheiat zborul.

Toți par însă mai preocupați de soarta bețivului, decât de cea a jocului. Are ceva în el Apetrei, o sticlire a ochilor, un fel ciudat de a-și frânge pumnii, un tremurat curios al bărbiei, care ne surprinde pe toți. Îl urmărim cum încearcă să se ridice. Se sprijină mai întâi în cotul drept, apoi în genunchi și în palme și iată-l, în cele din urmă, în picioare, ducându-și mâna la cap, aranjându-și părul lățos, uleios și decretând: ”A căzut, mă! A căzut!”. ”Închide dracului ușa aia și zi cine a căzut?”. Ușa rămâne însă deschisă. La fel și răspunsul lui Apetrei. ”A căzut, mă, dacă vă zic. A căzut! Acu se dă la televizor. A căzut Ceaușescu!”.

***

Norocul lui Aptrei că e prea bătut de soartă. Altfel l-aș lua la pălmi. ”Mă, tu n-auzi să-nchizi ușa?” Ce ușă să mai închidă, Apetrei e din nou morman de zdrențe. Ce mama mă-sii poate să viseze ăsta? Poate numai vreo traseistă, dintre cele cu care îi plină intersecția satului, unde se despart drumurile de Timișoara, Arad și Deva. Poate o căsuță cu o sobă duduind, poate un râu de țuică, ori, poate… dar de ce-mi pierd eu vremea cu gândurile lui Apetrei? Dă-l încolo de labagiu! Am dat încolo și ping-pong-ul și ne-am postat în fotolii la Marea, la televizor.

Țuică fiartă cu chimen ne-a făcut Marea, să ne scoată frigul din oase, mai bine ni l-ar scoate cu pieptul ei de stă să plesnească, da nu poate că și bătrânii ei se uită la televizor cum ne uităm și noi să-l vedem pe Ceaușescu cu poporul, Ceaușescu cu elicopterul, cu huiduielile, cu ”libertatea”, ce ”libertate”, cum adică ”libertate” dau să întreb, dar oi fi prea mic să înțeleg, să aflu ce-i aia ”libertate”, n-am aflat nici ce-i chestia aia pe care o fac toți din sat cu Ileana lui Marin, traseista comunității, dar și cu celelate traseiste pe care le culeg din intersecție, chestia aia pe care ar trebui să o fac acum, undeva la o cabană din Retezat, cu Vali, ia uite cum ajuns iară să mă gândesc la ea, țuica o fi de vină și elicopterul a cărui elice se zbate sub țeasta mea și ”libertatea” asta din care nu înțeleg ceva, că nu e cum ne zice la școală, de parcă ar fi prima dată când constat că ceea ce ne zice la școală nu e la fel cu ce se întâmplă în realitate, măcar de s-ar opri câteva secunde elicopterul ăsta de sub frunte, cum se mai zbate, cum se mai lovește de cutia craniană, parcă ar fi un fluture de noapte vrăjit de becul aprins, în jurul căruia dnsează până când cade cu aripile pârlite și, uite, se dă la televizor, sunt sute, mii, zeci de mii de oameni care cer ”libertate”, dar cer oare ei același lucru, că de-ar fi să-i întreb pe Darius, pe Ovidiu, pe Sebi, sunt convins că fiecare ar da un alt răspuns, că nu-i ca țuica asta cu chimen despre care dacă zic că e țuică cu chimen, apoi țuică cu chimen este pentru toți ți dacă bei prea multă cu siguranță te trezești cu un elicopter în cap, la fel cum e și cu chestia aia, că dacă-i întrebi, toți or să-ți spună același lucru, da nu pot să-i întreb, pentru că nu pot recunoaște că eu n-am făcut-o niciodată, că ar râde de mine, dându-și coate, ”uite-l, bă, la șaișpe ani, citește toată ziua prostii în cărți și și-o freacă noaptea sub pătură”, ah, măcar să-și fi terminat zborul mingea aia, sunt convins că a fost aut, că aș fi câștigat meciul, să-i învăț minte, să înțeleagă că chestia aia nu e totul, sau poate e și nu mi-am dat eu seama, nu cu siguranță nu e, că uite, ăia la televizor cer ”libertate”, nu chestia aia, ce chestie și ”libertatea” asta, să iasă în stradă atâta lume pentru ea și eu habar să nu am ce e, al naibii elicopter, a luat-o razna de tot, mă ridic din fotoliu, reușesc să plec de la Marea, și-or fi dat seama, nu și-or fi dat seama ce rău mă simt, nu, nu și-au dat seama, am reușit să mă prefac bine, nici buna nu și-a dat seama și nici nu m-a văzut când am intrat în cămară de unde am luat o litră de țuică cu care am fugit în intersecție, unde soldații au blocat drumul cu un camion, din remorcă rânjind o ”cățea”, mitraliera plutonului, ce bine că e frig, că parcă s-a mai potolit și elicopterul.

***

Citește și ultimul episod:

Mă, tu ai futut? (Cum am trait Revolutia, Episodul 3)

***