A fost odata un oras: Timisoara. Il vreau inapoi
A fost odată un oraș în vestul țării. Se chema Timișoara. Adolescent, pe băncile liceului, la Deva, la 160 de kilometri de Timișoara, visam să ajung student acolo. Era o atracție ciudată pe care mi-am explicat-o doar mai târziu. Când am înțeles ce ”nu era în regulă” cu Timișoara.
Pentru că, înainte de 89, din piața liberă a Timișoarei veneau ghetele Otter și blugii Levi Strauss, care îi urcau cel puțin o scară în ierarhia socială pe fericiții lor proprietari. Timișoara avea o echipă de fotbal care dădea peste cap calculele cooperativei. La Timișoara, la televizor se prindeau ”sârbii” și de acolo s-au extins în Deva, Sibiu și în alte orașe ”parabolicele” și televiziunea prin cablu (tot înainte de 89). La Timișoara stadionul se umplea la spectacolele trupelor sârbești, care băteau, de departe reprezentațiile Cenaclului ”Flacăra”. Înainte de Bregovici și Kusturica, de la Timișoara aveam o casetă audio cu Bajaga, pe care dansam până dimineața la chefuri (puteți asculta o piesă a lor, în timp ce citiți restul articolului).
***
În numele Timișoarei și al Punctului 8, în primăvara lui 90 am luat umbrele în cap la mitingurile anti-Iliescu de la Deva. Asta pentru că simpatizanților lui Iliescu li se băgase în cap că cei care protestam eram ”huligani aduși de la Timișoara cu autocarul, plătiți fiind cu mărci și dolari pentru asta”.
Cu toate acestea, pentru că, în 92, la Timișoara nu exista facultate de ”drept” sau ”jurnalistică”, am ajuns la Cluj. Nostalgia a rămas însă. Când mi se făcea dor, urcam seara în ”Foamea”, negociam cu nașul, și dimineața eram în Complex, la colegii mei care ajunseseră să facă facultatea acolo. Obiectivele ”turistice” erau bine definite: 1. hamburgerii de la tarabele din Complex; 2. berea nefiltrată de la ”Fabrică” (unde prima comandă era ”o masă de bere”, ceea ce însemna că masa, care nu era deloc mică, trebuia acoperită în întreaga ei suprafață de halbe pline) și 3. ciocolata caldă de la o gelaterie italiană deschisă în Piața Operei.
Plecam pentru 2-3 zile și ajungeam să stau câte o săptămână. Într-o zi, la Deva, unde ajunsesem chipurile venind de la Cluj (de fapt veneam de la Timișoara), mă interoghează mama: ”Auzi ce mă întreabă azi o colegă (care avea o fiică studentă la Timișoara -- n.m)” ”Ce?”, întreb eu. ”Că tu unde ești student, că ea știe că ești student la Cluj, dar fiica ei te vede toată ziua prin Timișoara?” ”Și, dumneata ce i-ai răspuns?” ”Că și eu știu că ești student la Cluj”… Într-atât de mult mă obișnuisem cu aerul orașului încât fanii lui Poli mă luau cu ei să intrăm prin spatele stadionului, unde era un gard cu sârmă pe care îl tăiau cu cleștele, iar într-o zi am ajuns să dau un examen scris la Facultatea de Matematică, în locul unui prieten care absenta. Și să și iau examenul în numele lui.
Anii au trecut, nebuniile studenției s-au rărit. Între timp m-am împăcat și cu Clujul (oraș pe care îl detestam din cauza stării de asediu în care trăia, dar asta e altă poveste), escapadele la Timișoara s-au rărit, dar mitul a rămas în picioare. Asta până la sfârșitul anului trecut.
Despre ce s-a întâmplat pe 1 Decembrie 2009, am scris și atunci, ”la cald”. Mi-am propus să revin ”la rece”, după ce vorbesc cu prieteni din Timișoara (unii dintre ei au și fost în Piața Operei în acea zi) dar și după ce tensiunea campaniei electorale se va mai diminua. Pentru că imaginea acelui 1 Decembrie (cu mitingul și contra-mitingul pro/anti Geoană, Antonescu, Ciuhandu) mi-a arătat o cu totul altă față a orașului. O urbe auto-suficientă, mândră și izolată în mândria ei. Un oraș închis, în care este permis un singur punct de vedere și un singur adevăr -- ”adevărul superior”.
În urma scrisorii deschise adresate atunci intelectualilor din Timișoara am aflat un lucru care m-a stupefiat: că există o hotărâre de Consiliu Local prin care mitingurile din Piața Operei sunt interzise. Adică în numele celor care în decembrie 89 au ieșit în stradă revendicând, printre altele, libertatea de exprimare, în Piața Operei este interzisă tocmai libertatea de exprimare! Pornind de la o motivare onorantă -- respectarea memoriei eroilor căzuți acolo -- se obține exact efectul contrar. Pentru că această hotărâre de Consiliul Local legitimează post-factum atât represiunea lui Ceaușescu, cât și eventuale represiuni ale altor dictatori (de s-o întâmpla să mai avem parte de așa ceva). Pentru că într-un spațiu în care, prin LEGE, sunt interzise mitingurile publice, autoritățile au DREPTUL LEGITIM de a interveni (inclusiv în forță) pentru a dispersa eventualele demonstrații!
”Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază. Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine. Dacă ești în stare să faci treaba asta, atunci am început să învățăm ce însemnează democrația”. Aceasta e una dintre lecțiile oferite de un politician drag timișorenilor care au ieșit pe 1 Decembrie în Piața Operei, Ion Rațiu (o puteți asculta aici). De ce nu o aplică este un lucru pe care cu greu îl pot înțelege.
Nu, Timișoara pe care o știu eu nu mai are nicio legătură cu Timișoara de astăzi. Din orașul deschis, care se răscula împotriva lui Ceaușescu și îi dădea cu tifla lui Iliescu, au mai rămas doar poveștile și amintirile. Timișoara de astăzi trăiește în stare de asediu. Și-a proclamat propriul adevăr și refuză să asculte (nu neapărat să și fie de acord) cu opinii contrare. Iar dacă ceilalți nu sunt de acord cu ei și nu le dau dreptate, se baricadează în spatele zidurilor. În perioada Funar, am trăit și am simțit pe viu, timp de 12 ani, ce înseamnă un oraș în stare de asediu. Ceea ce se întâmplă acum cu Timișoara este, practic, repetarea acelui experiment grotesc de la Cluj. Un experiment care poate avea diferite denumiri: ”adevărul nostru e mai bun”, ”noi știm mai bine”, ”să nu ne învețe alții”, ”noi suntem fruntea”.
Sper să ajung ca într-o zi să-mi plimb copiii pe străzile din Timișoara, să le povestesc despre Otter, Levi Strauss, Piața Operei, berea nefiltrată de la ”Fabrică”, Poli și Bajaga. Dar mi-e frică să nu dau peste un oraș cu porțile închise. Eu îmi vreau Timișoara mea înapoi.
***
Tot Bajaga:
WoW, sunt plecata de 3 ani din tara si in timp nu m-am mai informat asa des despre ce se intampla “acasa”. Amintirile tale despre Timisoara, mi-au trezit alte amintiri si m-am surprins zambind in timp ce-ti citeam articolul. Finalul doare … insa acum imi amintesc si mai bine de ce mi-am parasit tara natala la numai 14 ani. Dar ca si tine, sper ca intr-o zi sa ajung sa-mi plimb copiii pe strazile pe care am copilarit (la 1 pas de “Centru’”) si toate portiile sa fie INCA deschise…
Mii de multumiri Mihai pentru acest moment nostalgic al zilei …
Culmea, e exact ceea ce am simtit eu cand am fost ultima data la Timisoara. Am avut norocul ca jumate din copilaria si adolescenta mea sa o traiesc in Timisoara si jumate in Cluj, alternad la doi – trei ani cele doua orase,din pacate de berea de la fabrica nu m-am bucurat (un decalaj de generatii, in perioada aia treceam pe langa fabrica in drum spre stadion, faceam rugby, berea o gaseam lipsita de orice sens) dar de hamburgherii din campus nu ma puteam satura (era o rulota jalnica unde servea o tanti mai trecuta.. deliciosi hambrgherii ei). Sa nu uitam de pleskavita din piata 700 si inghetatele (au fost doua celebre, prima chiar langa piata Libertatii, la inceputul strazii Alba Iulia si apoi celebra inghetata italiana din piata Victoriei. In perioada aia am fost si activist politic, bineinteles in PNT-ul timisorean, inca mai traia regretatul Coposu (dupa ce a murit el m-am lasat si eu de politica, o data cu venirea la Cluj) si Ciuhandru stia ce face. Acum Ciuhandru nu mai stie ce face si s-a transformat intr-un Funar dar cu alta idoelogie, PNTCD-ul e vai de fundul lui, si Clujul care era cu o mie de ani in urma Timisorii a trecut ca trenul pe langa aceasta in ultimii patru ani. Tatal meu, care locuieste in Timisoara, e disperat ca de 4 ani nu-s in stare sa atribuie licitatiile pentru cateva parcari supraetajate, atribuirea acestora fiind blocata prin tot felul de contestatii si alte smecherii de genul (nu dezvolt ca-i lung subiectul si nu e doar vina contestatarilor ci si a “castigatorilor”)
Si mie mi-e dor de Timisoara de altadata, mi-e dor sa ma duc in ea in vizita si sa vad ca-i, ca de obicei, cu cativa ani inaintea tuturor iar aerul din minunatele parcuri sa fie unul curat si liber, nu otravit.
Si sa nu uitam de Lepa Brena!!!
Sunt un timișorean care a emigrat din România în 1996. Trebuie să mărturisesc că blogul dv nu este nou pentru mine. Am “dat” de el anul trecut, cautând detalii despre cele petrecute la Timișoara cu ocazia semnării acordului politic între PNȚ-CD, PNL și PSD și a Parteneriatului pentru Timișoara. Din informațiile mele, în acea zi, 1 dec 2009, nu a fost programat nici un miting electoral în Piața Operei. De fapt, documentele legate de acele evenimente au fost semnate în Sala de Consiliu a Primăriei Timișoara, urmând ca în sala Operei sa aibă loc un miting electoral. Știindu-se că mitingurile politice sunt interzise în Piața Operei (sunt de acord cu poziția dv în legătură cu această hotărâre), organizatorii au montat un ecran mare, pentru ca cei interesați, care se aflau în piață, să poată vedea ce se petrece înăuntru. Suporterii PSD din piață erau cei care, sosind mai târziu, nu au mai încăput în sală. Reacția timișorenilor a fost penibilă pentru ca habar nu aveau de ce se întâmplă. Vreau să cred că acum le este rușine de atitudinea lor de atunci. Eu nu pot să cred că un adevărat timișorean putea avea ceva împotriva celor hotărâte cu acea ocazie. În fond, tot ce s-a stabilit acolo era pentru orașul lor și în acord cu Proclamația de la Timișoara. Textul Parteneriatului pentru Timișoara si anexa lui (vezi http://www.ciuhandu.ro/ro/stiri/84/parteneriatul-pentru-timisoara.htm) spune foarte clar de ce acesta a fost făcut. În plus, Timișoara are un primar țărănist (singurul primar țărănist din România), care este obstrucționat în toate inițiativele sale de consilierii locali ai partidului la modă acum, PD-L (partidul mitocanului, fostului ofițer de securitate cu apucături de plutonier, un șmecher de birt, personaj cu o singură abilitate, aceea de a provoca scandaluri). Petre Țuțea spunea că “valoarea unui om se măsoară în rangul uman la care își ridică comunitatea din care face parte”. Ce valoare are Băsescu? Din păcate el avea știință de ce urma să se întâmple la Timișoara. Prezența “întâmplătoare” acolo a lui Mircea Mihăieș (acest lingău ordinar, mizerie umană a orașului meu), apariția “spontană” a banner-ului cu emblema site-ului “româniantipsd” si a altor bannere pe mine m-a lămurit. Am rămas perplex când am auzit scandându-se „Jos comuniștii!”. Și asta în 2009, deși începând cu 22 decembrie 1989 foștii comuniști și securiști, ajunși democratic din nou la putere au “evoluat”, înjurând comunismul și pe “dictator” la fiecare cinci minute. Și dacă timișorenii sunt anticomuniști, cum a fost posibil ca Băsescu, un un fost securist ceaușist, să obțină în Timișoara, la numai câteva zile, peste 40% din voturi?
Foarte inspirat titlul articolului dv. Și eu am simțit același lucru în 2003 cand am fost acasă pentru trei săptămâni. Timișoara mi s-a părut un oraș trist. Oamenii lângă care am crescut erau mai triști, mai bătrâni și mai neputincioși. Dv ați fost fascinat de Timișoara de la sfarșitul anilor ‘80 pâna la mijlocul anilor ‘90. Eu sunt mai vechi. Am fost licean în a doua jumătate a anilor ‘60 și student în anii ’70, într-o perioadă când în România s-a trăit bine (vremurile grele au inceput cu 1980.) [Perioada mea este cea a lui Bijeo Dugme (Nasturele Alb) și Riblja Čorba. Dar și cei de apoi, Bajaga cu "Plavi Safir", "Verujem, Neverujem", etc., Crvena Iabuka (Mărul Roșu) cu "Ima nešto od srca do srca", "Tuga ti i ja", etc., au fost foarte buni. Din păcate nici iugoslavii nu mai sunt ce au fost, au avut alții grijă de asta.]
Aceea este Timișoara mea. O Timișoară multinațională, cu români, maghiari, germani, sârbi, etc., trăind într-o armonie perfectă. Acela este spiritul timișorean. Acela este spiritul care v-a cucerit și de aceea vă consider concetățeanul meu. Din păcate acea Timișoară nu va mai fi pentru că acolo nu mai sunt mulți dintre cei care au făcut-o așa cum a fost. Cea mai grea pierdere este emigrarea germanilor.
După părerea mea singura șansă a bănățenilor și ardelenilor este descentralizarea economică și financiară. Pentru aceasta trebuie luptat acum. Bănățenii și ardelenii sunt românii cei mai gospodari, dar trebuie să reușească să se administreze singuri. Este singura noastră șansă.
Multă stimă și considerație. Sunteți talentat si scrieti rațional și cu mult bun simț. Vă doresc sănătate și numai bine,
Constantin Titerlea
Lep i sol, Bjelo Dugme (unde s-a lansat Bregoviç), Ribia Ciorba.
Vezi ca scriu de zor despre Cuba, cand ai timp baga si citeste. Sper sa ajunga si vederea anul asta.
Excelent articol. Il comentez pentru ca avem cateva puncte comune: acelasi nume (si este un nume destul de rar), suntem cojudeteni (eu m-am nascut langa Hunedoara, in satul Manerau, la o aruncatura de bat de Castelul Huniazilor, si eu am facut facultatea le Timisoara, e drept cu ceva ani in urma (am terminat in 1987). In articol am regasit foarte multe din amintirile pe care le am despre Timisoara si Deva.
Felicitari!
Olivian Gotiu
Multumesc!
Daca ati fost cumva la un moment dat director la Hategana, inseamna ca am si facut cunostinta
(sunt ceva ani buni de atunci)
Timisoara draga mie cu Parcul Rozelor in care chiuleam de la Lic’ 1, cu berile de la Groapa, cu serile de joi in care la Casa Tineretului unde Lengher mi-a aratat intaia data ce inseamna cinematografia de arta, cu intalnirile seara la “Pietre”, cu…. nu a mai ramas nimic din sufletul orasului copilariei si adolescentei mele. Sau nu am fost eu in stare sa gasesc dupa aproape doazeci de ani nimic. Mi s-a parut searbad, gol, un Bucuresti la fel de gri, tern doar ca mai mic si mult mai obtuz. Poate ma insel. Vreau sa ma insel.
Vreau inapoi acel melanj cultural de oameni liberi si visatori, vreau inapoi banatenii mei, banatenii lui nea’ Petrovici. Intr-o noapte, nea’ Petrovici, in timp ce aseza schiff-urile pentru Uj Szo la calandru, a gasit o greseala in titlul ziarului, a scos plumbul gresit si i-a cerut singurului zetar, celui de la Neue Banater Zeitung sa-l corecteze, au vorbit in germana. L-am intrebat mirat “Pai mata esti sarb, ungur, neamt sau roman?”, mi-a raspuns de’a dreptul siderat de stupiditatea intrebarii “Io mi’s banatan!”.
Si daca tot ai dus vorba de Bajaga, da-mi voie sa-l amintesc si pe Đorđe Balašević: http://www.youtube.com/watch?v=CoRruPeIUSA.
Multumesc.