“Sistemul lor a fost mai bun decât al nostru” e declaraţia memorabilă a liderului PSD Victor Ponta, făcută într-un moment de revoltă a la Che, în timp ce acuza PD-L de furt. Chiar dacă s-a supărat pe ziarista care l-a întrebat imediat “Să înţelegem că spuneţi că sistemul de furt al PD-L a fost mai bun decât al d-voastră?”, aceasta e dreptatea.

Nu e exclus ca diferenţa minoră să se fi făcut între cine a reuşit să fure mai mult. Dar aceasta e doar o parte din dreptate. Pentru că refuz să accept ideea că s-au măsluit peste 10 milioane de voturi, câte 5 milioane de fiecare parte, şi să contribui la dezvoltarea unei noi traume naţionale (cea a alegerilor furate) o să încerc o primă analiză, încă la cald, a lucrurilor care au făcut diferenţa între Geoană şi Băsescu.

Pe de o parte, Mircea Geoană

De dimineaţă, după anunţarea primelor rezultate parţiale, când au început să vină primele declaraţii ale liderilor PSD, am avut senzaţia că mă uit la “Procesul etapei”, în acele momente în care se analizează, se reia, se discută fazele controversate – a fost sau nu a fost henţ, penalty, cartonaş roşu, offside etc.

În acest sens, declaraţiile social-democraţilor au alunecat către penibil. Pentru că Mircea Geoană a avut cam totul de partea lui: condiţii speciale de antrenament (la diferite televiziuni), un buget mai generos, un lot mai numeros de jucători (Iliescu, Năstase, Vanghelie), întărit cu transferuri de lux înaintea finalei (Antonescu, Oprescu, Kelemen Hunor, Vadim, Becali, Ciuhandu, Johannis), a condus cu o diferenţă confortabilă (6% cu o săptămână înaintea turului II) şi a ratat un penalty (caseta de la Ploieşti). În ultimele minute ale partidei a reuşit să-şi înscrie două autogoluri de antologie (momentul Timişoara şi vizita la Vântu în miez de noapte) şi apoi a primit golul decisiv în prelungiri.

În aceste condiţii, să pui înfrângerea pe seama problemelor de arbitraj (furt), pentru că un aut ori o lovitură de la colţul terenului a fost acordată incorect adversarilor e hilar.

Pe de altă parte, Train Băsescu

Cea mai mare calitate a lui e faptul că s-a dovedit un excelent simulator. Un fel de Lăcătuş din perioada lui de glorie, în care, oricât de versat şi avertizat ar fi fost arbitrul, tot reuşea să facă o tumbă spectaculoasă în careul advers obţinând penalty-uri decisive când meciurile erau pe muchie de cuţit.

Aşa a reuşit să puncteze şi Băsescu, simulând anti-comunismul (în condiţiile în care a făcut parte dintr-un cabinet comunist, cel al lui Dăscălescu) şi făcând credibilă imaginea de victimă a sistemului (chiar dacă sistemul lui Vântu şi Patriciu l-a făcut preşedinte în 2004, iar de atunci se află la putere, şi nu în opoziţie, cum au fost unii tentaţi să creadă).

Partea a III-a, galeriile

La finalul unui joc spectaculos, indiferent de rezultat, există acele momente rare în care adversarii sunt aplaudaţi de către galeriile ambelor formaţii. Cu nişte condiţii: să-şi dea mâna la final, să-şi salute sportiv fanii şi apoi să se îndrepte către vestiare.

Acest lucru devine însă, imposibil, când, pe de o parte, învinşii sar la gâtul arbitrului (acuzându-l de furt), iar învingătorii se îndreaptă către galeria adversă şi le arată degetul mijlociu (“hă, hă, v-am ciuruit”). Cel mai adesea, în cazul unor asemenea manifestări, finalul e tragic: galeriile se încaieră între ele, spărgându-şi capetele în timp ce protagoniştii se retrag sub tribune unde, departe de ochii publicului, îşi împart premiul pus în joc – Guvernarea şi împărţirea beneficiilor ei (ciolanului, mai exact).