Una dintre întrebările clasice ale interviului de angajare sună cam așa: ”Ce vei face peste cinci ani?”. Întrebarea urmărește să ofere răspunsuri legate de ambițiile candidatului, de loialitatea lui, dacă își dorește postul respectiv ca o necesitate de moment sau pentru că întrevede oportunitatea unei cariere în domeniu.

George Freundlich este una dintre cele mai interesante persoane pe care le-am cunoscut ca jurnalist. Clujean emigrant în Canada la mijlocul anilor 80, George Freundlich este medic, muzician, călător ”de profesie” în peste 100 de țări ale lumii și un om care îți poate da peste cap o zi de muncă atunci când începe să povestească.

Vezi principalele imagini (foto și video) ale meciului Bute-Andrade. Un croșeu și un upercut, ambele de stânga, au răspuns întrebării rămase deschise anul trecut: ”Cine e adevăratul campion mondial al categoriei supermijlocie, versiunea IBF: românul Lucian Bute sau mexicanul Librado Andrade?”.

Aseară i-am trimis unui prieten, de nu foarte departe, un mesaj pe email. Am primit răspunsul de dimineață, care începea așa: ”dragă Mihai, răspund cu întârziere pentru că nu am avut net”. Un răspuns trimis dimineața la un semnal transmis seara e, deja, ”întârziere”!

”Viața e în altă parte” e titlul unei cărți a lui Kundera care a rămas printre preferatele mele. În special datorită titlului ei. Pentru că e întrebarea (fără semn de întrebare însă) care bântuie mintea oricărui scriitor sau jurnalist care scrie despre… viață.
(…)

Nu știu ce ori cine e de vină (am obosit, am îmbătrânit, am devenit prea pretențios?), dar în ultima vreme categoria asta, a ”maculaturii” îmi iese tot mai des în cale. Astfel e explicabil de ce mă bucur înzecit de fiecare dată când o poveste de viață (cu adevărat de viață) îmi taie drumul. În săptămâna asta chiar s-a întâmplat de două ori și mi-e frică deja să nu urmeze o secetă de câteva luni.

Cele mai multe telefoane pe care le primesc la redacție vin din partea angajaților de la PR care verifică dacă mesajele și comunicatele lor au ajuns la mine ori sunt interesați dacă vreun reporter va ajunge la evenimentele/conferințele de presă pe care le organizează. E un lucru verificat, iar ce care și-au făcut bine temele de PR știu asta, că un refuz direct este mult mai greu decât unul trimis prin poșta electronică.

Ce te faci când trăiești în Epoca de Piatră și singura ta avere e un bolovan? Ba te mai și cerți cu nevasta care te dă afară din peșteră?

”Doar că fata asta, absolut senzaţională, ori de câte ori se simte ameninţată, se face arici. Îmi spunea la un moment dat că, de multe ori, “aricismele” astea îi fac şi ei rău. Aşa a rămas cu “ariciul”. Apoi am găsit pe net o fotografie cu un pui de arici care mi-a rămas în cap şi a mai fost un vis al ei pe care mi l-a povestit, vis în care ea era pe un câmp de maci”. Bonus: fragmente dintr-un interviu teribil.

”Ai pățit ceva?” ”Ești bolnav?” ”Ești OK?” Sunt câteva dintre întrebările pe care am început să le primesc de ieri după-amiază pe mail și pe chat-ul de la facebook și pe cel de la yahoo. Priteni, cunoscuți, dar și câteva persoane cu care singura conexiune e blogul încercau să afle motivul pentru care, pentru o zi, n-am scris nimic aici.

”O frumoasă nebunie: reapare CLUJEANUL tipărit!”. ”Viață! Cel mai curajos proiect jurnalistic: un ziar scos din economiile redacției”. ”… ziariștii clujeni sunt rezonabili: cer imposibilul!”. Cam așa sunau multe dintre titlurile blogurilor specializate pe media din România la începutul lunii iulie, când (la o zi după ce proprietarii CLUJEANUL, Adrian Sârbu și Publimedia, au decis închiderea ziarului) redactorii au decis să continue împreună editând Viața Clujeanului. Cei mai optimiști comentatori dintre cei care au scris despre subiect nu i-au acordat proiectului Viața Clujeanului mai mult de 5-6 numere. Iată că luni o să apară ediția a 17-a, care, împreună cu cele 483 de numere din CLUJEANUL însumează o cifră rotundă: 500.Iar faptul că am ajuns aici este, înainte de orice, o minune.