Și, în timp ce ascultam muzica filmului lui Gopo, și aflam că Medeea Marinescu (Mirabela din ”Maria Mirabela) va lansa, în sfârșit, anul viitor, pelicula în care joacă cu Daniel Auteuil,”Un homme très recherché”, ei bine am citit și știrile zilei de ieri. Cică PSD a ieșit de la guvernare și Guvernul va fi restructurat. Interesa pe cineva povestea asta?

Despre prima zi de școală îmi amintesc destul de puțin. Știu doar că aveam o coală de desen A4 în față și o cutie de creioane colorate, iar tovarășa învățătoare ne-a spus să facem, să desenăm, pe acea coală tot ceea ce știm noi. Destul de interesant de analizat din punct de vedere sociologic – într-o perioadă în care propaganda oficială vorbea despre ”dezarmare” și ”stoparea cursei înarmărilor” – majoritatea copiilor am desenat tancuri și soldați.

Realizând că era imposibil de epuizat toate subiectele într-o seară, lui vară-mea i-a venit o idee genială. ”Auzi, bă, nu-ți faci tu o delegație în Canada să vii pe la noi la Toronto?”. ”Ba da, mâine îmi fac delegație”, i-am răspuns, mai mult în răspăr, după care poveștile și berile au continuat să curgă pe sub teii din Piața Muzeului.

Tu când ai jucat ultima dată ”șotron”? Dar ”țările”, ”lapte gros”, ”coarda” sau ”meseriile”? Ori crezi că asta ți-ar putea știrbi prestigiul și imaginea de persoană serioasă și responsabilă? Acordă-ți trei minute pentru a te convinge că nu e așa

Andreea Raicu, Mircea Badea, Cabral, Dana Nălbaru, Florin Chilian, Tudor Chirilă și… Mihai Goțiu. Asta dacă vreți să știți cine, cică, mai sunt ”la modă”

Atunci, de pe o bancă a cafenelei din benzinărie s-a ridicat o fată, căreia cu greu puteai să-i dai mai mult de 20 de ani, într-un pulover verde, cu părul brunet, ușor cârlionțat și, da, ei bine, da, cu niște ochi albaștri absolut incredibili. Știu, unii dintre voi o să se supere acum pe mine, când o să vă spun că direct spre mine se îndrepta. Știa engleză la fel de ”bine” ca mine, dar până la urmă mi-am dat seama că vroia să ajungă la Hamburg.

Într-o seară de vară (au trecut ceva ani de atunci) am nimerit în grădina unei case de pe Moţilor. La o masă vreo cinci hăndrălăi, unul mai interesant decât altul, îşi umflau penele în jurul unei suave domnişoare blonde, încercând să-i intre în graţii. Când am ajuns, le-am simţit privirea odihnindu-se pe jugulara mea, pe care ar fi fost gata să o sfâşie în bucăţi de supărare că a mai apărut un pretendent.

Când toate corăbiile ţi s-au făcut praf pe un ţărm prea îndepărtat, când ai uitat cum arată răsăritul, când în oglindă vezi doar nişte cearcăne uriaşe şi o lehamite mai mare decât Everestul, când pur şi simplu eşti varză, la pământ, ei bine, în astfel de momente… sari!

“Dacă vei reuşi să treci vreodată dincolo de sclipirea solzilor, nu te speria! Sînt eu! Poate că departe unul de altul ne vom înţelege excelent!”

Da, criza m-a făcut să plâng. Pentru prima dată după mulţi ani. A fost vorba însă de nişte lacrimi de bucurie, izvorâte dintr-un prea plin care a dat pe dinafară. Curajul de a spune lucrurilor pe nume, încrederea în forţele proprii, dar şi acceptarea solidarităţii oneste a celor din jur (pe care o întorci, la rându-ţi) au fost alte lucruri pe care le-am învăţat datorită crizei.