Acum vreo două nopţi, Cuba s-a desprins de pe crengile cireşului sălbatic din faţa geamului meu şi a dat buzna la mine în cameră. M-a îmbrăţişat şi m-a luat la dans. Mirosea a mare, a nisip încins, a amforă arsă, a floarea soarelui.
Aparent, între Leonard Cohen şi Leonard Doroftei există doar un lucru comun – prenumele. Un şir de coincidenţe stranii, început în urmă cu aproape 6 ani, când Doroftei a pierdut titlul mondial din cauza unui pahar de apă băut în plus, a făcut însă ca aseară să ajung să-l ascult live pe Leonard Cohen
Poate unora povestea de mai jos li se va părea melodramatică. Altora neverosimilă. Eu am primit-o aseară de la fosta mea învăţătoare şi mi-a plăcut. Pentru că, în anumite momente în care totul se ducea de râpă, am simţit că nu sunt singur.
Da’, ştiu, nu sună deloc romantic, mai ales pentru cineva care se mai şi pretinde a fi poet. Dar asta e dragostea: o omletă.
“…asta chiar ca e un lucru minunat aici: poti, oricand, sa inveti orice. Nimeni nu se cramponeaza de varsta sau de lipsa de talent. Si, astfel, un foarte mare procent al populatiei e salvat de a ramane prada ignorantei. Bunici de 70 de ani invata sa cante la pian, barbati rigizi invata tango argentinian, femei extralate fac sport. Dar fiecare isi implineste o bucatica de vis si invata sa fie mai bun, lucru de care e oricand nevoie”.
… da, aşa sunau până acum câţiva ani scrisorile. Înainte ca messenger-ul să transforme totul în “vb”, “pup”, “brb”, “no probl”, “cu pl” etc.
Toate cuvintele nerostite, toate gesturile nefăcute sunt cuvinte şi gesturi pierdute. Unde e, însă, limita care face diferenţa dintre disperare şi romantism? “Sunt lucruri care se simt… disperatii nu tin cont de aceste aspecte”, mi-a explicat azi o prietenă foarte dragă mie. Hmmm… Poate are dreptate. Habar nu am. Am mai spus-o şi scris-o – universul cognitiv şi senzorial al femeilor rămâne un etern şi fascinant mister. Şi nici nu e rău că e aşa. Altfel totul ar deveni previzibil şi, implicit, plictisitor. Unele mistere e bine să rămână aşa, adică mistere. Dar…
Mesajul de azi este următorul: Viaţa e scurtă, încalcă regulile, iartă repede, sărută încet, iubeşte cu adevărat, râzi din toata inima şi niciodată nu regreta ceva ce te-a făcut să zâmbeşti!
Altfel spus: când e să fii norocos, eşti norocos până la capăt!
Da, eşti un vagabond. O puşlama. Cei mai mulţi nu dau doi bani pe tine. Dar n-ai de ce să pui la suflet. Când te aştepţi mai puţin, când ţi-ai pierdut şi ultima speranţă, apare şi prinţesa ta.
“Pe terasa din faţă o să pun două ucrainience, cu picioarele cât elicea de elicopter”, se laudă Nicu Efimov.
“Şi nici măcar laptop-ul nu l-ai luat cu tine?”. “Nu, nu l-am luat”, îi răspund. “A… atunci nu ştii că Băsescu şi-a dat demisia”, spune el.
Două opţiuni, dar un singur răspuns posibil într-o săptămână de concediu.
Scrisă pe trup, încrustată în piele,
porţi pe umărul tău stâng
poezia unui august fierbinte,
zborul pelicanilor,
răcoarea sălciilor,
a arinilor, a trestiilor
care ţi-au zgârâiat tegumentul,
Insula Prinţesesi Rătăcite, amfora,
da, bucata de amforă aruncată la ţărm,
visul unui olar al vechii Elade
