Da, ştiu, vă vine greu să credeţi, dar e adevărat! Puteţi verifica din mai multe surse dacă nu credeţi. A venit o zi în care subsemnatul Mihai Goţiu s-a prezentat la şeful lui, Mihai Goţiu, cu o cerere de concediu.

“Mi a trebuit putin sa imi revin si m-am apucat de treaba:D Si spre surprinderea mea, chiar imi place… am inceput recuperarea lecturilor pierdute… de ce? pentru ca nimik nu m-a zguduit mai tare dacat nr lui Makaay de pe tricou in carnetul meu…”

Ai ascultat vreodată Paganini în versiune heavy metal? Merită!

Nu, nu e genul de glume care se fac despre străzile pline de gropi ale oraşului. Pe bune, de câteva zile, pe strada mea din Cluj se poate juca golf. Mă rog, mini-golf, pentru că geamurile vecinilor sunt prea aproape pentru a se încumeta cineva să facă un teren pentru “profesionişti”. Unora, poate, li se pare o informaţie banală. Dar, într-un Cluj care a ajuns să se sufoce, să “iroseşti” o bunătate de teren pentru a face fericiţi copiii (şi câţiva adulţi, se înţelege), e un lucru excepţional.

Da, există zile în care te consideri cel mai ghinionist om din lume. Zile în care ai aflat că ai rămas fără loc de muncă. Te întorci acasă amărât şi la uşă de aşteaptă vecinii de sub tine şi pompierii care ţi-au spart uşa pentru a opri inundaţia. Te urci în maşină pentru a te duce după un instalator şi la prima curbă dai într-o groapă şi faci pană dublă – îţi spargi ambele roţi de pe partea dreaptă.

Lumea se naste si moare intre coapsele unei femei. Jumatate din lume viseaza, tanjeste sa se intoarca intre coapsele unei femei. Cealalta are coapse de femeie.
Primele acorduri ale unei muzici clocotitoare pornesc din arcuirile ritmice ale pulpelor, rezoneaza in genunchi pentru o clipa, dupa care urca, sfasietoare, in coapse.

Săptămâna trecută, după foarte mult timp de când mi s-a întâmplat ultima oară, ochii mi s-au împăienjenit şi mi-au dat lacrimile. „Vinovaţi” de acest lucru sunteţi, în primul rând, dumneavoastră, CITITORII

(articol publicat în Viaţa Clujeanului, nr. 2 (485), 13-19 iulie 2009)

Dati-mi voi sa dedic aceasta carte tuturor celor care nu si-au facut din supravietuire un scop in sine. Celor care mai au curajul sa creada in ei insisi si in faptul ca ceea ce fac poate schimba lumea. Celor care, nu de putine ori, ajung sa fie catalogati drept ciudati, neadaptati ori de-a dreptul nebuni pentru simplul motiv ca nu renunta la visele lor. Sincer va spun: nu e cazul sa-i compatimiti, mai degraba sa-i invidiati. Pentru simplul motiv ca ei isi traiesc propria lor viata. Nu pe a altora. Iar dreptul de a-ti trai propria viata este unul pentru care intr-adevar merita sa lupti.

Vreau să dau timpul înapoi. Să mă întorc la anii în care scriam doar din plăcere. Când scrisul nu era o “muncă”. Asta chiar dacă mai vindeam poezii pe bere prin cârciumile din Hasdeu. Pur şi simplu să scriu nu pentru că am de predat în termen o carte la o editură şi nici pentru că se apropie ora de tipar pentru un reportaj, o anchetă, un interviu, un editorial la ziar. Să scriu pentru că vreau să dau temerilor, supărărilor ori bucuriilor mele o formă.