Ieri, pe profilul unei prietene de pe Facebook, am dat peste o fotografie. ”Strada unde am pupat-o pe Mimi”. Extraordinar, am exclamat. Ce frumos ar fi un oraș în care toate străzile să aibă astfel de nume. Ar fi un oraș de care ai fi îndrăgostit la fiece oră.

“Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Creativitatea se naşte din necesitate precum şi ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe sine însuşi, fără a rămâne “depăşit”.

Cele mai grele și complexe întrebări au, uneori, răspunsuri extrem de simple. De ce n-am plecat încă? De ce mă încăpățânez să cred că se mai poate face ceva în țara asta? Pentru ce mai merită să visez?

Și Vali, tot pentru libertate a ieșit pe străzi. Aiurea! Parcă știa ea mai bine ca mine ori ca alții ce e aia libertate. S-a dus pentru că nu putea să stea acasă când era atât de multă lume pe străzi. Parcă era discotecă. Aglomerație și cântece. Da, Vali s-a dus în piață pentru libertate, deși habar nu avea ce e aia libertate.

Se sprijină mai întâi în cotul drept, apoi în genunchi și în palme și iată-l, în cele din urmă, în picioare, ducându-și mâna la cap, aranjându-și părul lățos, uleios și decretând: ”A căzut, mă! A căzut!”. ”Închide dracului ușa aia și zi cine a căzut?”. Ușa rămâne însă deschisă. La fel și răspunsul lui Apetrei. ”A căzut, mă, dacă vă zic. A căzut! Acu se dă la televizor. A căzut Ceaușescu!”

Valurile istoriei m-au surprins ronțăind șorici și coadă de porc. Așa a început Revoluția pentru mine – la tăiatul porcului. Tăiatul porcului a fost norocul fratelui meu, care făcea armata la Timișoara, la unitatea militară de lângă aeroport, la Pădurea Verde. În primele zile, când armata a fost scoasă pe străzi și a tras în manifestanți, a fost în permisie. Pe 19 decembrie însă s-a întors la Timișoara.
Sub beneficiul ficțiunii, am publicat povestea acelor zile în urmă cu 7 ani, în romanul ”Senzaționala evadare a lui Mihai Goțiu povestită chiar de El”. Acum, după 20 de ani de la Decembrie 89, am hotărât să republic online amintirea acelei săptămâni de foc. Cu mențiunea că, fiind vorba de literatură, numele unor personaje și unele întâmplări au fost schimbate.

În Revoluția română din 1989 au murit peste 1.100 de oameni. Alți 3.300 au fost răniți. S-a ieșit în stradă și s-a strigat ”Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Jertfa celor căzuți atunci a fost minimalizată însă de exagerările și mistificările celor care și-a legitimat preluarea puterii prin moartea acelor eroi. Și miniciuna continuă și după 20 de ani

“Nu ar trebui să moară de foame copii. Nu ar trebui să omorâm animale. Nu ar trebui să fie război. Cred că ar trebui să fim mai buni unii cu alţii”. Sunt câteva propoziţii care sună clişeistic pentru cineva care nu a fost de faţă şi nu a văzut sfiala cu care Anamaria Marinca a spus toate acestea, adăugând, tocmai ştiind cât de demonetizate au ajuns astfel de cauze, “mai cred în lucruri de genul ăsta”.

La începutul anilor 90, Andre Agassi a fost modelul perfect pentru imaginea rebelului care reușește să singur împotriva tuturor. Cu plete și cercel în urechea stângă, cu bandană pe frunte, cu tricouri albastre și mov cu tot felul de motive bizare spre strepezirea dinților prea marilor sportului alb, Agassi părea un puștan ajuns pe terenul de tenis doar pentru că nu a găsit altceva mai distractiv de făcut pe drumul dintre colegiu și casă.

Există dinozauri și fosile de dinozauri. Mai nou s-au descoperit și excremente de dinozaur. Există proști și tâmpiți. Dar există și profesori în prostie și tâmpenie. Există limbrici și, dacă există limbrici, există și limbrici șefi. Ei bine, cel despre care o să vă povestesc astăzi și care, aparent paradoxal, mi-a schimbat viața în bine, întrunea mai toate aceste caracteristici. Nu era un dinozaur. Era un excrement de dinozaur. Nu era prost și tâmpit. Era profesor în prostie și tâmpenie. Nu era limbric. Era limbric șef. Preda (încă) la începutul anilor 90 la Facultatea de Drept din Cluj