”Războiul stelelor”, ”Arizona Dream” și ”Toți oamenii președintelui” sunt filmele pe care le-am revăzut săptămâna asta. Primul după mai bine de 25 de ani. Celelalte două după 15 ani. A fost un experiment amânat destul de mult, al cărui principal scop a fost de a testa ce mai ”rezistă” din peliculele care, în momente diferite, mi-au schimbat viața

Cu cât ai mai multe lucruri din care poți să alegi, cu atât e mai greu să iei o decizie și cu atât mai mult scade starea de fericire. Asta o spun psihologii, nu eu. Iar discuția a pornit de la celebrul pește de sticlă de pe televizorul părinților și al bunicilor. E imposibil să-l fi uitat, pentru că îl întîlneai peste tot – dacă nu-l aveai în propria sufragerie, sigur era la ”mama mare”, la mătușa, la un prieten sau prietenă. Iar acest pește îi făcea pe români mai fericiți.

Puțini sunt clujenii care nu l-au știut și nu și-l amintesc pe Lulu. Clovnul, nebunul (cum doriți să-i spuneți) care îi înveselea pe unii și îi speria pe alții. De aproape doi ani, Lulu i-a părăsit pe clujeni. Nu-l mai aude nimeni rățoindu-se în autobuz la unul sau altul – ”măi, ceacanăule!”, expresie pe care a făcut-o celebră – după care izbucnea în râs. În urma lui au rămas poveștile și legendele. Iar una dintre ele are toate șansele să devină film. Și nu orice film, ci unul regizat de Cristi Mungiu, regizorul distins la Cannes cu ”Palme D Or”.

Nu, suprarealismul n-a murit. O dată pe an, în al doilea sfârşit de săptămână al lui octombrie, când frunzele explodează în roşu şi galben pe malul Crişului, Lenin, Marx, ceasurile Pobeda şi Atlantic, başca ceasul gării, peştii de sticlă, oliţa de noapte, Brâncuşi, vederile bunicii de la Mamaia şi Eforie, o mare de pantofi şi ţoale de doi lei, gramofonul şi saxofonul, un paravan şi o domniţă îşi dau întâlnire la Negreni

Aseară am adormit în cămașă și pulover, cu laptopul în brațe. ”Sancțiunea” am primit-o dimineață – un mesaj rămas fără răspuns: ”mental note… îmi stai ca un ”ghimpe” în listă ) ”. Repede, până nu se trezește întreg orașul, încerc să mă revanșez pentru acest dialog de la care am tras chiulul.

Satirul s-a ridicat uşor de pe soclu şi şi-a luat zborul. Am auzit doar un scrâşnet. Şurubul care-i străpungea copita dreaptă şi care l-a ţinut ţintuit decenii de piatră şi-a slăbit strânsoarea şi a plesnit cu un pocnet sec. În urmă au rămas nişte mici bucăţele de gips. Prin spatele de cal au ieşit aripile. Mici şi verzi, ca ale unui copil de doi ani. A cântat ce a cântat la flaut. A lovit de două ori din aripi. Ştia deja să zboare. Era toamnă şi sub vântul stârnit de aripile satirului s-a desprins o duzină de frunze şi castane.

Despre prima zi de școală îmi amintesc destul de puțin. Știu doar că aveam o coală de desen A4 în față și o cutie de creioane colorate, iar tovarășa învățătoare ne-a spus să facem, să desenăm, pe acea coală tot ceea ce știm noi. Destul de interesant de analizat din punct de vedere sociologic – într-o perioadă în care propaganda oficială vorbea despre ”dezarmare” și ”stoparea cursei înarmărilor” – majoritatea copiilor am desenat tancuri și soldați.

Realizând că era imposibil de epuizat toate subiectele într-o seară, lui vară-mea i-a venit o idee genială. ”Auzi, bă, nu-ți faci tu o delegație în Canada să vii pe la noi la Toronto?”. ”Ba da, mâine îmi fac delegație”, i-am răspuns, mai mult în răspăr, după care poveștile și berile au continuat să curgă pe sub teii din Piața Muzeului.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, Beni Varga a avut un accident teribil. A fost lovit de tren. A rămas în viață, dar prețul a fost cumplit: și-a pierdut ambele picioare și mâna dreaptă. Înainte de ajunge la spital, a zăcut aproape o oră între șine până a fost zărit. Nu știe dacă a fost aievea sau doar o halucinație cauzată de durere, dar spune că atunci a văzut-o pe Fecioara Maria. Beni trăiește acum lângă Cluj, din pictură. Și e unul dintre cei mai optimiști oameni din lume.

”Tata era bețivul satului. Cum gusta un strop de alcool, cum se apuca să facă versuri cu subiecte din viața de zi cu zi. Căuta, cred eu, să se răzbune astfel pe faptele nedrepte ale maistrului forestier sau ale secretarului de partid. Dacă de la alcool i s-a tras poezia sau din pricina poeziei n-a scăpat de băutură toată viața, nu pot să știu. (…) Prima beție am tras-o la vârsta de cinci ani, la aniversarea unui copil din vecini, și am fost extrem de mândru când, vomitând de zor, am auzit cuvintele unor femei că ”seamănă cu tat’su”