”Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază. Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine. Dacă ești în stare să faci treaba asta, atunci am început să învățăm ce însemnează democrația”.

Oricât ai încerca să o ignori, nu poți. O cheamă Elena Udrea. Și e blondă. La minte. Dar mai e și ministru pe deasupra, așadar o persoană care gestionează bani publici. Asta e marea problemă care ne dă bătăi de cap.

Via sutu.ro, mai află lumea cât de econom este prim-ministrul Emil Boc. În cinci ani ca primar de Cluj și apoi premier, omul a strâns 70.000 de euro. Conform propriilor declarații de avere.

Intelectualii români sunt mai fanatici decât ultrașii stadioanelor. Microbiștii nu au fost deranjați că Ladislau Boloni a fost antrenorul ”naționalei” de fotbal a României. ”Elitele” țării au explodat însă când un maghiar, Kelemen Hunor, a fost numit ministrul Culturii.

Tâlharii de la Ciorogârla sunt cadoul pe care Băsescu l-a făcut de Crăciun și de Anul Nou românilor. Clanuri mafiote, crime și droguri. Mascați, descinderi în forță, talk-show-uri la cumpăna dintre ani. Uauuu!

Nu, Băsescu nu este un mascul alfa care taie și spânzură, ci doar un biet mascul omega, care execută ordinele celor care îi permit să o pună pe Udrea ministresă. Dacă ar fi avut cu adevărat **** și sânge în ea n-ar avea nevoie de asemenea cadouri pentru a-și asigura grațiile unei femei.

”A fost sau nu a fost Revoluție?” După 20 de ani, întrebarea a rămas la fel de actuală. Săptămâna trecută am participat la un maraton legat de această temă. Într-o cafenea clujeană (Zorki Photo Caffe) a fost o lansare de carte (”Str. Revoluției, nr. 89”), urmată de proiecția unui film francez despre manipularea mediatică din decembrie 89 și de o discuție cu Ruxandra Cesereanu și Mihai Hurezeanu.

În Revoluția română din 1989 au murit peste 1.100 de oameni. Alți 3.300 au fost răniți. S-a ieșit în stradă și s-a strigat ”Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Jertfa celor căzuți atunci a fost minimalizată însă de exagerările și mistificările celor care și-a legitimat preluarea puterii prin moartea acelor eroi. Și miniciuna continuă și după 20 de ani

”Nu știu cum e viitorul. Nu am venit ca să-ți spun cum o să se termine. O lume fără control, fără granițe și limite. Unde mergem de acolo e o alegere pe care ți-o las ție.”

Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obţine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste, patriotarde ori naţionaliste. Nu deranjează pe nimeni şi contează prea puţin viaţa mizeră pe care a dus-o până în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat şi, implicit, nimeni n-are motive să-l promoveze şi să se afişeze cu el. Pentru că, atunci când ţi-e lumea mai dragă, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e să laşi scriitorul, cât timp e în viaţă, să stea acolo unde îl ştie lumea: la masa neînţeleşilor, a celor toleraţi, cărora le arunci din când în când câte o firimitură