Puteam fi marea iubire a oraşului,

Puteam fi primii lui păcătoşi,

Puteam să cădem de pe turlele bisericilor,

Să intrăm în trotuar

Şi să-i înghiţim pe toţi cei care

Ar fi călcat peste noi.
***
Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate

Chiar aşa, oare Dumnezeu e microbist?

Ţine cu Dinamo ori cu Rapid sau, poate,

cu provincia, cu Ştiinţa ori Poli?

Dar nu. Ar fi prea boem, ca-n Bănie,

în alb şi albastru, să-l scandeze pe Balaci.

Mai degrabă în Grant, printre ţigani,

pregătind bannere pentru etapa de mâine,

când Il Luce îl înfruntă pe Dinu…

***

“Nu, Dumnezeu a fost Versace,

poate nu chiar homosexual,

dar altfel nu-mi explic de unde atâta imaginaţie,

inspiraţie, curaj,

sau, poate, Dumnezeu e Michaeeeel!”,

strigă, dându-şi ochii peste cap,

personajul de la masa de lângă…

iar la coborâre nu scapi de nordice, blonde, pe catalige,

îţi comandă o gondolă, eşti latin,

italian sau român, ce contează,

în jurnalele lor îngheţate fierbinte,

vulcanic trebuie să fii,

să oftezi nostalgic,

aşa cum numai ardelenii ştiu,

să trageţi sub Podul Suspinelor,

gondolierul să cânte şi să nu vadă

păcatul din luntrea lui

“Nu are sens să mai urcăm pe Cetăţuie,

ori să mergem la teatru, la film,

cine ştie pe cine mai mănânc.

Hai la mine să ne iubim, să-ţi fac copii!”.

De când aşteptam asta!

Trecuseră zile, săptămâni, din ziua în care,

uitându-ţi umbrela acasă, ai dat buzna în “Arizona”

şi ţi-ai scuturat picurii din păr în cafelele poeţilor.

Scrisă pe trup, încrustată în piele,

porţi pe umărul tău stâng

poezia unui august fierbinte,

zborul pelicanilor,

răcoarea sălciilor,

a arinilor, a trestiilor

care ţi-au zgârâiat tegumentul,

Insula Prinţesesi Rătăcite, amfora,

da, bucata de amforă aruncată la ţărm,

visul unui olar al vechii Elade

Pentru că totul a pornit de la ploaia aceea măruntă,

fie, zisă şi “londoneză”, care te-a prins fără umbrelă

şi atunci ai dat buzna în “Arizona”,

ai privit mirată bărbile de la mese;

un picur din păr s-a zdrobit de ciment

şi zgomotul iubirii te-a trezit din reverie

Apoi s-au pierdut printre cearşafuri.

Drumul până la garsoniera lui, sau a ei,

nu are sens sî-l mai povestească

chiar dacă e un poem discursiv,

nici ce vin sau şampanie au băut

ori ce film rula la televizor,

cum nu avea importanţă dacă abajurul de lângă pat

le zâmbea ori ba,

dacă i-a rupt ştrampii înfloraţi sau i-a iertat

în amintirea şosetelor de altădată

Ce-ar mai fi de spus iubito

eşti frumoasă îmi placi te iubesc

da te vreau pe vecie la bine şi la rău

ce frumos e copilul

are ochii tăi ai mei sau ai bunicului

să stabilească asta rudele şi prietenii

când au terminat discuţiile despre euro-dolar

steaua-dinamo şi despre sida

Îngerii sunt oameni mari
care au rămas copii.
Îngerii au aripi
pentru că sunt într-atât de bătrâni
încât picioarele nu-i mai ajută la mers.
Mai demult,
îngerii trăiau laolaltă cu oamenii mari,
toată ziua se încurcau printre picioarele lor
şi se jucau;
pe atunci nu aveau aripi
şi nu aveau grijă de copii,
pentru că nu ştiau că ei nu mai sunt copii.

Oamenii învaţă să vorbească
pentru că le e frică.

Oamenii învaţă să vorbească
pentru că de mâini au nevoie să mănânce,
pentru că mâinile nu le pot folosi
decât să se iubească pe ei înşişi.
Cu mâncare şi iubire de sine
frica nu le trece,
iar oamenilor le e o înfiorătoare frică
de ei înşişi.