Cei 828 de metri înălțime ai clădirii Burj Khalifa (fostă Burj Dubai), inaugurată la începutul acestui an, reprezintă imaginea perfectă a prostiei umane care se ridică până în cer.

Singura finalitate a acestei aberații e să-i adune la un loc și să le ia banii tuturor fraierilor de pe această planetă. Am mai scris cu altă ocazie despre mentalitatea stupidă a celor care sunt dispuși să plătească de 10, 20, 100 ori de 1.000 de ori mai mult pentru a face plajă pe o insulă artificială ori pentru a schia într-un mall din Dubai, în loc să meargă în Caraibe sau în Alpi. Mă întreb însă cât de mare, cât de imensă e prostia umană.

Ieri, pe profilul unei prietene de pe Facebook, am dat peste o fotografie. ”Strada unde am pupat-o pe Mimi”. Extraordinar, am exclamat. Ce frumos ar fi un oraș în care toate străzile să aibă astfel de nume. Ar fi un oraș de care ai fi îndrăgostit la fiece oră.

Dalai Lama vine în România. Aceasta este o informație, prezentată la nivel de zvon, de presă. În urmă cu doi ani, vizita liderului spiritual tibetan a fost blocată de presiunile făcute de Ministerul de Externe.

Philip Rylands, directorul Muzeului Guggenheim din Veneția, a primit anul trecut titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii de Artă şi Design Cluj Napoca. Vizita lui nu a fost întâmplătoare, Clujul fiind unul dintre orașele vizate pentru extinderea celebrei rețele de muzee Guggenheim. Și dacă tot visăm frumos și am mai și găsit două proiecte pentru muzee similare, gândite a se construi la Guadalajara și Abu Dhabi, am zis să vi le prezint și vouă.

Cele mai grele și complexe întrebări au, uneori, răspunsuri extrem de simple. De ce n-am plecat încă? De ce mă încăpățânez să cred că se mai poate face ceva în țara asta? Pentru ce mai merită să visez?

Pentru toți cititorii gotiu.ro, pentru toți colegii și prietenii cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, o dedicație specială de Crăciun de la Disney.

Crime. Masacre. Încălcarea gravă a drepturilor omului. Acestea sunt acuzațiile aduse companiilor miniere canadiene în 30 de țări din întreaga lume. Companii care se află în directă conexiune cu Traian Băsescu și pentru care Adriean Videanu face lobby.
Roșia Montană este doar începutul pentru cel mai mare furt și dezastru nu doar din istoria României contemporane, ci din întreaga Europa Centrală și de Est. Alături de RMGC, mai dețin licențe de exploatare a aurului și argintului în România, alte două firme canadiene, Carpathian Gold și European Goldfields. Cele trei firme au în comun nu doar țara de proveniență, ci și acționarii principali, aceeași, dar cu cote diferite de participație.

În Revoluția română din 1989 au murit peste 1.100 de oameni. Alți 3.300 au fost răniți. S-a ieșit în stradă și s-a strigat ”Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Jertfa celor căzuți atunci a fost minimalizată însă de exagerările și mistificările celor care și-a legitimat preluarea puterii prin moartea acelor eroi. Și miniciuna continuă și după 20 de ani

“Nu ar trebui să moară de foame copii. Nu ar trebui să omorâm animale. Nu ar trebui să fie război. Cred că ar trebui să fim mai buni unii cu alţii”. Sunt câteva propoziţii care sună clişeistic pentru cineva care nu a fost de faţă şi nu a văzut sfiala cu care Anamaria Marinca a spus toate acestea, adăugând, tocmai ştiind cât de demonetizate au ajuns astfel de cauze, “mai cred în lucruri de genul ăsta”.

Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obţine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste, patriotarde ori naţionaliste. Nu deranjează pe nimeni şi contează prea puţin viaţa mizeră pe care a dus-o până în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat şi, implicit, nimeni n-are motive să-l promoveze şi să se afişeze cu el. Pentru că, atunci când ţi-e lumea mai dragă, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e să laşi scriitorul, cât timp e în viaţă, să stea acolo unde îl ştie lumea: la masa neînţeleşilor, a celor toleraţi, cărora le arunci din când în când câte o firimitură