Duminică, 5 iulie, 2009. În jurul prânzului. Ora de tipar pentru primul număr din Viaţa Clujeanului se apropia ameninţător şi încă nu găsisem un titlu şi o imagine adecvată pentru pagina 1. Cu toate acestea, îmi făceam timp şi pentru a urmări blogurile pe care, încă de sâmbătă seara, apăruseră reacţii legate de noul săptămânal care şi-a propus să continue din resurse proprii (adică din economiile personale) şi cu muncă voluntară fostul CLUJEANUL.

Trecuseră deja câteva zile de când pe telefonul mobil şi pe messenger primesem zeci de mesaje care sunau cam la fel –„Baftă! Vă pot ajuta cu ceva?”. Unii chiar ne-au ajutat la modul direct, cu calculatoare şi laptopuri, cu idei, cu imagini, alţii cu încurajări. Totul a culminat cu un banner simplu, pe unul din bloguri, care suna aşa: „Suţin Viaţa Clujeanului! Baftă!”. A fost momentul în care am cedat şi, după foarte multă vreme de când mi s-a întâmplat ultima oară, ochii mi s-au împăienjenit şi mi-au dat lacrimile.

A fost momentul în care am realizat că nu am lucrat 16 ani în presă degeaba. Că ceea ce am făcut a contat şi pentru alţii, nu doar pentru mine. Că niciodată nu am fost singur în ceea ce realizam. Că în spatele meu se aflau prietenii, cunoştinţele ori cititori necunoscuţi care îmi urmăreau rândurile. Că în numele lor a meritat să uit, nu de puţine ori, de sâmbete, de duminici, de orele suplimentare, duse până dincolo de miezul nopţii, de concedii amânate mereu şi mereu. Că în numele lor merită să fac presă în continuare. A fost un moment extraordinar. Cu siguranţă cea mai frumoasă zi din cariera de jurnalist.

Încurajările şi susţinerea au continuat şi în săptămâna care a urmat. Apariţia primului număr din Viaţa Clujeanului a fost semnalată pe blogurile colegilor din Cluj şi Bucureşti, în presa centrală, dar şi în presa şi pe bloguri din Timişoara, Braşov, Brăila, Suceava, Iaşi sau Galaţi. La redacţie am primit o scrisoare (uite că în era internetului mai există oameni care scriu scrisori „de mână”) absolut emoţionantă de la un cititor. Au continuat şi mesajele „Baftă! Felicitări! Cu ce vă putem ajuta?”. Aşa am simţit, la modul cel mai real, ce înseamnă cu adevărat un cuvânt, aparent demonetizat de folosirea lui abuzivă în discursul politicienilor şi al diferiţilor teoreticieni – SOLIDARITATE.

Dar, în acelaşi timp, am mai înţeles un lucru. Pe la începutul anului, când începeau să se facă simţite primele semne ale crizei şi la Cluj am încercat să formulez o teorie legată de depăşirea perioadei. Am denumit-o, destul de pretenţios, „Teoria reţelelor”. Conform acestei scheme, pentru a trece peste o situaţie de criză, nu trebuie aşteptată o soluţie miraculoasă din partea statului, a autorităţilor locale, a politicienilor ori a cine ştie căror finanţişti, economişti, fonduri de investiţii, bănci, corporaţii.

Pentru a trece peste criză e nevoie, în primul rând, de iniţiativă individuală. Iar iniţiativa individuală trebuie susţinută de o comunitate, de o „reţea”. Nu e vorba de un nou tip de „casă de ajutor reciproc” şi nici de bani. Fiecare dintre noi are resurse latente care, de multe ori, rămân nefolosite. Ei bine, aceste resurse trebuie oferite sau împrumutate, după caz, celor care au nevoie. Pentru ca, la rândul lor, cei care beneficiază de acest sprijin, să aibă de unde oferi mai departe ceea ce au primit.

Se înţelege, o astfel de „reţea”, de comunitate, nu poate funcţiona fără încredere. Atât în forţele proprii, cât şi în capacităţile celor din jur, a celorlalţi membri ai „reţelei”. Şi mai e evident un lucru: o astfel de comunitate e clar una anti-sistem. Pentru că, în cazul unei reuşite, mesajul e foarte limpede: se poate şi fără trusturi, se poate şi fără politicieni. Practic ar fi o dinamitare a sistemului corporatist, în care resursele sunt concentrate în mâinile unui grup restrâns de persoane, care le redistribuie limitat şi arbitrar.

Aşadar, de fiecare dată când vedeţi că cineva încearcă are o iniţiativă personală, vrea să dea VIAŢĂ unei idei, puneţi-i această întrebare „Cu ce te pot ajuta?”. Şi gândiţi-vă, la modul cel mai onest cum aţi putea să o faceţi. Şi o să aveţi supriza extraordinară ca atunci când veţi avea nevoie la rândul vostru de sprijin să îl primiţi.

(articol publicat în Viaţa Clujeanului, nr. 2 (485), 13-19 iulie 2009)