Viața extra-uterină e plină de surprize. Și de riscuri. Uneori poate fi chiar frumoasă. Dacă faci un minim efort să o înțelegi fără false mituri și iluzii. Desigur, dacă ai stomacul și neuronii dispuși la un asemenea exercițiu.

***

Regresia în vârstă este o tehnică terapeutică folosită cu succes de către psihologii contemporani. Ea oferă oportunități de vindecare și autodezvoltare prin utilizarea resurselor interioare ale subiectului. Chiar dacă este o tehnică relativ simplu de însușit, regresia în vârstă comportă însă anumite riscuri de care psihologul trebuie să fie conștient și la care e obligat să fie atent când o aplică.

Asta pentru că regresia în vârstă poate reactualiza o traumă pe care clientul (subiectul) s-ar putea să nu fie pregătit să o depășească. De aceea terapeutul trebuie să aibă certitudinea că pacientul său poate face față unor amintiri neașteptate și, uneori, extrem de traumatizante.

Acesta nu este însă un articol despre psihologie, regresie în vârstă ori hipnoză (starea în care se realizează regresia în vârstă). Precizările de mai sus le-am făcut ca atenționare. Pentru că lectura cărții ”Schimbarea la față” de Zorin Diaconescu, apărută la sfârșitul anului trecut la editura Eikon, poate cauza astfel de traume unora mai slabi de inimă. Iar ”Schimbarea la față” este o regresie în vârstă, în urmă cu 20 de ani, în vremurile de grație 1989-1990.

Spre deosebire însă de alte titluri, analize, comentarii, reportaje, amintiri scrise pe tema în discuție, ”Schimbarea la față” propune o cu totul altă perspectivă, care cel mai facil ar putea fi catalogată drept ”iconoclastă”. Așa am putea scăpa ușor de dureri de cap suplimentare. ”Revoluția” (ghilimelele nu sunt deloc întâmplătoare) lui Zorin Diaconescu e trăită într-un orășel cu 38.000 de locuitori – Jad (pentru cunoscători: Dej) – o urbe în care se trăiește cu nostalgia (și complexul aferent) vremurilor în care a fost centru de raion.

Din acest orgoliu nemărturisit apar și primele manifestări care, acum, după 20 de ani, par ridicole și provoacă, cel mult, zâmbete condescendente. Oamenii din Jad nu mai vor să rămână ”în coada istoriei”. Nu le este suficientă ”revoluția de la televizor”, au nevoie de propria ”revoluție”. Se formează comitete de ”salvare națională” în școli, la Primărie, la spital, care trebuie să aleagă ”democratic” (și total ilegal) noile conduceri. Se înființează un ziar al urbei și se organizează greve ad-hoc al căror unic scop este acela de a oferi participanților iluzia că lucrurile se schimbă, iar ei sunt motorul real al ”schimbării”. Că sunt actori principali și nu doar spectatori în propria viață. Că ei ”scriu istoria”. În acest sens, greva de la spital are o savoare anecdotică aparte – toată lumea are ceva de contestat, dar nimeni nu are vreo revendicare!

Paradoxal (sau nu) cu ”Schimbarea la față”, Jad-ul chiar intră în istorie. Atâta doar că istoria povestită de Zorin Diaconescu este substanțial diferită de iluzia trăită de locuitorii urbei în convulsivii ani 89 și 90. Asta pentru că autorul are neobrăzarea să nu se limiteze doar la a consemna doar ceea ce se vede, ceea ce ”este servit de-a gata”, ci pune și întrebări. Iar răspunsurile nu sunt dintre cele mai comode.

De aici și atenționarea de care aminteam. Fraților, nu citiți ”Schimbarea la față” dacă nu sunteți pregătiți pentru o porție consistentă de realitate. Rinichii, ficatul și stomacul d-voastră se vor simți mult mai confortabil fără o asemenea lectură. Tot psihologia contemporană spune că omul are nevoie de predicție și control. Propriul control. Asupra propriilor acțiuni. Conștientizarea faptului că, totuși, controlul e în mâinile altcuiva nu e cea mai liniștitoare stare posibilă.

La fel cum viața fără mituri și iluzii nu e cea mai recomandabilă opțiune. Deconstruirea lor argumentată este însă (ciudată mai e și viața și psihologia ) un prim pas în căpătarea controlului. Asta doar pentru cei care sunt dispuși să-și pună la încercare rinichii, ficatul și stomacul. Și, mai ales, să-și scoată din inactivitate neuronii din dotare. De aceea ”Schimbarea la față” este o carte recomandată exclusiv celor care își asumă riscurile vieții extra-uterine. Cei care renunță la protecția placentei materne și se încăpățânează să vadă cu proprii ochi, ba, mai mult, să și înțeleagă ceea ce se întâmplă în jurul lor. Și ceea ce li se întâmplă. Lectură plăcută! .

***

Pentru doritori, cartea poate fi comandată direct la editura Eikon. Aici:

***

P.S. (o notă personală). ”Mihai, Zorin scrie ca și tine. Sau… mă rog… tu scrii ca și Zorin”. E replica unei dimineți din noul an, după lecturarea câtorva pagini din ”Schimbarea la față”. Am zâmbit. Corect. Și deloc întâmplător. Despre riscurile vieții extra-uterine am avut norocul să aflu ”pe viu”, când Zorin îmi era șef la Radio Cluj. Dar despre asta am scris cu altă ocazie.