Cum am văzut Niagara. Poveste cu Chirilă, Nadia și Bute, cu escală la Montreal și Toronto
La fel de frumoasă precum toamna asta a fost și cea de anul trecut. Era tot ultimul sfârșit de săptămână din septembrie, precum cel care vine, duminică seara, și stăteam la o bere pe o terasă din Piața Muzeului din Cluj, cu vară-mea din Canada, Lore, și cu Tedy, soțul ei. Berea era rece și aveam destule să povestim pentru că nu ne mai întâlnisem de vreo cinci ani, mai exact de când s-au mutat la Toronto. Iar Lore era verișoara cu care făcusem împreună grădinița, școala primară și liceul pe deasupra.
Și, realizând că era imposibil de epuizat toate subiectele într-o seară, lui vară-mea i-a venit o idee genială. ”Auzi, bă, nu-ți faci tu o delegație în Canada să vii pe la noi?”. ”Ba da, mâine îmi fac delegație”, i-am răspuns, mai mult în răspăr, după care poveștile și berile au continuat să curgă pe sub teii din Piața Muzeului.
A doua zi, luni, la servici. O zi aparent ca orice altă zi de lucru. Banală, obositoare, stresantă, ca orice zi de luni, plină de problemele nerezolvate ale săptămânii anterioare și așteptând problemele noii săptămâni. Până când sună telefonul. Și, de obicei, telefoanele de luni dimineața nu sunt cele care anunță lucruri bune. Era Cristi Păcurar, fratele unei foste colege de la Ziarul de Cluj, Ana Maria, care avea o colaborare cu Lucian Bute. În vară fusesem parteneri media la o acțiune în care Bute distribuise suplimente nutritive în spitalele pentru copii din Cluj. Acuma mă sunase să-mi spună că are o invitație la meciul pentru titlul mondial dintre Bute și mexicanul Librado Andrade. Programat pe 25 octombrie, la… Montreal.

Acum e necesară o scurtă regresie în vârstă.
„Atunci s-a prăbuşit Niagara peste Sala Sporturilor din Montreal”. Astfel descria, regtretatul Ioan Chirilă, triumful Nadiei, acea clipă de magie în care omul a învins maşina incapabilă să cuantifice perfecţiunea, transformând nota de 10 în 1 şi trimţând-o pe campioana română în legendă şi în cărţile de istorie a sportului.
„Nadia”, volumul în care apare fragmentul de mai sus, l-am citit în urmă cu mai bine de 20 de ani. „Ar-gen-ti-na!”, „Pe marile bulevarde ale fotbalului”, „Zile şi nopţi pe stadioane” sunt alte câteva dintre titlurile lui Ioan Chirilă care circulau atunci, aproape subversiv, se schimbau pe Jules Verne ori pe Winetou, şi înflăcărau imaginaţia puştilor în orele de „economie”, când se lua lumina la începutul anilor 80, lăsând loc poveştilor.
Atunci eram încă prea tânăr pentru a înţelege de unde venea acea fascinaţie. Mai târziu mi-am dat seama că nu competiţiile în sine, nu meciurile despre care se vorbeau erau cele care te înrobeau, ci lumea care răzbătea printre rânduri. O lume colorată, o lume fabuloasă pentru copiii al căror orizont permis era încărcat doar de cenuşiul şi brunul agresiv al blocurilor cutie de chibrit. O lume care se contura în jurul amărăciunii unui taximetrist londonez, fan al lui Chelsea (cu mult înaintea erei Abramovici), supărat că echipa lui de suflet îmbătrânise şi nu mai făcea faţă primei ligi engleze. În fine, o lume în care eroii nu aveau nimic din morga rece şi ameninţătoare a unui Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân ori Ştefan cel Mare, eroii oficiali care te invadau nu doar în ora de istorie, ci şi în cinematografe, librării, în discursuri ori până şi în cântecele şi poeziile dedicate mai marilor zilei, care, obligatoriu, trebuiau să facă trimitere şi la ei.
Atunci s-a născut o iluzie. Un vis. Acela de a deveni jurnalist sportiv. Pe atunci era singura posibilitate de a ajunge în acea lume interzisă. Poate, mai tinerilor cititori ale acestor rânduri li se pare ciudat ori derizoriu un astfel de vis. Mai ales pentru cei care un sfârşit de săptămâna într-un coffe-shop din Amsterdam, un capuccino, la 10 dimineaţa pe o terasă în San Marco, cu o pianină care cântă în geam special pentru tine ori o bere într-un pub londonez nu reprezintă decât o opţiune de dispoziţie, un moft de moment. Singurul impediment ar fi părinţii, dar şi ei pot fi convinşi cu o medie bună la şcoală, un BAC luat ori o admitere sau o sesiune de examene absolvite. Uneori şi cu mult mai puţin decât atât. Asta e, de fapt, starea de normalitate, o stare de normalitate care nu diminuează însă cu nimic din visul din copilăriei, când până şi o ieşire până la unguri ori bulgari era o aventură şi când singurul lucru pe care mi-l doream (şi ale cărui şanse de reuşită erau pe atunci aproape nule) era să ajung să transmit ori să scriu despre o finală, un meci pentru titlul mondial.
Come-back:
Din nou la servici. Aceeași luni dimineața. Am terminat conversația cu Cristi și am sunat-o pe vară-mea. ”Auzi, tu. Legat de ce am vorbit ieri. Vezi că pe sfârșitul lunii îmi fac delegație în Canada. Montreal e departe de Toronto, că vreau să ajung și pe la voi?”

P.S. Despre meciul lui Bute am scris la timpul lui. Și cum am întânit-o pe Nadia. Nu la ”Forum”, sala unde a ajuns celebră și pe care a făcut-o celebră (transformată între timp, din câte am înțeles, în sală pentru jocuri de bingo), ci în vitrina de la ”Centre Belle”, noua arenă a celor de la Canadiens și a lui… Bute.
N-am apucat însă să scriu despre scările căsuțelor din Montreal care te duc direct în sufragerie, despre berea neagră, roșie, albă și aurie de la ”Les trois brasseurs”, de pe Rue Chaterine, despre cum e să conduci un Dodge pe o autostradă americană, între Montreal și Toronto, ascultând Editors la maxim și claxonând pe lângă TIR-uri (da, TIR-urile alea imense, cu tuburi-furnale pe margini), despre cum am făcut atac de panică în down-town-ul din Toronto ori despre Niagara. Le-o veni, însă, și lor rândul.




Bonus:
Da, asta ascultam între Montreal și Toronto, ”Editors”




Hahaha, de ce nu stiam eu acum un an de tine si de blogul tau? Tot de cinci ani vietuiesc la Montréal.
NB Les Trois Brasseurs sunt…francezi, au mai multe berarii pe aici, inclusiv pe St. Catherine:) Chiar au un site simpatic http://www.3brasseurs.fr/ Dar si québécois fac super bere artizanala, parol, eu am facut o pasiune pentru blanche, care contine si grâu, ca Blanche de Chambly de pilda.
Bell Center/Centre Bell vine tocmai de la Graham Bell, inventatorul telefonului, e si cea mai mare companie de telecomunicatii din Canada.
În alta ordine de idei, tot la Montreal este si Felicia Mihali, care a publicat în România “Tara Brânzei” si “Eu, Luca si chinezul”, iar in Québec cinci romane, dintre care trei inedite, are altul în pregatire. http://www.avantaje.ro/Relatii/Social-Viata-noastra/Felicia-Mihali-Scriitoare-celebra-peste-hotare-anonima-in-tara-sa.html?a=5826/818019
Păi acum un an nu aveam blog
. Blogul ăsta e încă ”în scutece”, n-are nici două luni împlinite. Așa am ajuns la ”Les Trois Brasseurs”, unde m-a dus un fost coleg de liceu care locuiește în Montreal. Da, nu mă pot plânge de berea de acolo. Data viitoare o să testez și Blanche de Chambly – mi-am notat
.