“În ceea ce priveşte dezvoltarea capitalistă, noi suntem mai mult în genul Bulgaria-România decât în genul Cehiei sau statelor baltice care sunt acum la modă. În Tallinn sau Riga sunt mai multe cafenele de fiţe decât în Central Fife: credeţi-mă pe mine!”.

Fragmentul e din cea mai recentă carte a lui Irvine Welsh (cel cu “Trainspotting”, “Jeg” sau “Porno”, dacă vreţi să ştiţi de unde să-l luaţi), “Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult”, apărută în 2007 în Scoţia şi în acest an şi la noi, la editura Polirom.

Nu, nu doresc să-i fac un proces de intenţie lui Welsh. În fond, el nu face decât să dea glas unei percepţii, unei imagini, comune despre România. Nici nu vreau să deplâng numărul redus de “cafenele de fiţe” (mi-e chiar groază că s-or înmulţi). Dar, dintr-un anumit punct de vedere, Welsh are dreptate. Oraşele din România au un număr extrem de redus de locuri de socializare (cafenele, terase, cluburi, parcuri, instituţii de spectacole etc.).

Din acest punct de vedere, de când s-a deschis pietonala de pe Eroilor şi pietonalele din zona Casa Matei-Piaţa Muzeului, Clujul a recuperat mult, dar este încă departe de “necesar”. Toate aceste locuri nu există doar pentru etalarea “fiţelor”. Ci, mai ales, ca spaţiu de interacţiune, de schimb de idei, de relaxare. Fără ele ideea de comunitate, de identitate comunitară, ar fi cel puţin ciudată.

Îmi amintesc centrul Clujului, vara, în urmă cu 2-3 ani. La amiază şi, mai ales seara, aveai imaginea unui oraş care tocmai a trecut peste cel de-al treilea război mondial: străzi goale, câte un trecător rătăcit, o cutie de coca-cola pe care vântul o poartă de pe un trotuar pe altul. Acum, chiar şi în mijlocul săptămânii, la ora 23, cu greu găseşti o masă liberă la o terasă din centru. Oraşul şi-a schimbat pulsul şi ritmul. Şi, mai ales, parcă a dispărut încrâncenarea. Ceea ce nu e puţin lucru.

…

Acuma să nu vă apucaţi să citiţi “Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult” doar pentru fragmentul de mai sus. Şi nici să luaţi cartea cu voi în concediu. În ciuda ironiei (cinice, doar e vorba de Irvine Welsh), nu e cea mai relaxantă lectură cu putinţă.

Aparent, subiectele celor cinci povestiri sunt, după cum le prezintă şi editura, “situaţii de viaţă imposibile”. Să luăm “Şerpii cu clopoţei”, de exemplu. Trei tineri (doi băieţi şi o fată) ies să testeze nişte droguri noi în deşert. Normal că fiecare dintre ei iubeşte pe cine nu trebuie şi la fel de normal e şi accidentul cauzat de oboseală, droguri şi furtună. “Anormalul” intervine când unul dintre ei este muşcat de p*** de un şarpe cu clopoţei. Iar pentru a fi salvat, unul dintre ceilalţi doi (el sau ea? ) trebuie să-i sugă sângele otrăvit. Moment în care peste ei dă un mexican supărat rău pe americanii de bani gata.

O asemenea situaţie “imposibilă” este, însă, doar pretextul pentru Welsh de a broda pe seama alienării societăţii contemporane, fie ea americană, fie britanică. Iar Welsh o face impecabil. Totul sună precum nişte poveşti (bârfe) spuse la o bere ori la o apă plată cu lămâie. Cu vocabularul de rigoare, pe care Welsh nu are nicio reţinere în a-l folosi. Nu sunt poveşti memorabile, menite să schimbe destinul lumii, ci, mai degrabă, mici anecdote despre “banalităţile” cotidiene: sex, divorţuri, infidelităţi, droguri, ba chiar şi o poveste de iubire adevărată, “împlinită” în camera frigorifică a unei taxidermiste nebune, fostă Miss Arizona cândeva.

Cum spuneam, nu e o carte de citit în vacanţă.