1. Valoarea de piaţă

Du-te la piaţă şi ţăranului care cere 20 de lei pe un kilogram de brănză oferă-i 40 de lei. “Şi ce mai vrei pe lângă brânză?”, e întrebarea logică şi de bun-simţ pe care o vei primi. Pentru că ţăranul din piaţă ştie care e valoarea muncii lui, a produsului pe care îl vinde, şi nu înţelege ce interese ascunse ai avea pentru ai plăti dublu.

Oferă-i unui jurnalist un salariu de două ori mai mare. Nu te va întreba nimic, va considera că asta e valoarea lui reală, iar peste jumătate de an îţi va cere altă majorare.

2. Starletizarea politicii

“E limpede că “starletizarea” a început odată cu televiziunea şi că politica a involuat în paralel cu presa. Liderii vremurilor noastre sunt tabloidele politicii. Ei “vând” cel mai mult pentru că sunt simpli şi flamboaianţi şi au învăţat să creeze continuu ştiri primare pentru a rămâne în atenţia publicului.

Ştiri primare înseamnă evenimente pe care să le înţeleagă oricine. A jucat în horă, a mâncat mici, a cântat la fluier, a purtat bundiţă, şi-a luat maşină de sute de mii de euro, a tras la coasă, are câine lăţos, a purtat uniformă ş.a.m.d.

Presa clasică poate să supravieţuiască numai dacă refuză compromisurile. De aceea asistăm la o nouă metodă de asalt a tabloidalilor de la putere: cumpărarea conştiinţelor. Uitaţi-vă cine difuzează ştiri primare despre politicieni şi veţi şti cine ia bani să tacă.”

Fragmentul e de pe blogul lui Mihnea Măruţă. Citindu-l, în minte mi-a venit “vânătaia lui Eba” din recenta campanie electorală pentru europarlamentare. E genul de “ştire primară” pe care au difuzat-o majoritatea instituţiilor media din România: TV, print şi online, tabloide sau serioase.

O ştire de “audienţă”, o cacealma de fapt, care a avut o contribuţie substanţială în succesul de la alegeri. “Vânătaia lui Eba” a fost subiectul zilei, iar imaginea livrată – femeia activă şi implicată, care a ajuns să aibă cearcăne de la oboseală (vezi, Doamne, de la muncă) -, venea în contradicţie cu cea de fotomodel şi copilul teribilist şi răzgâiat “a lu’ tata”. Punct ochit, punct lovit.

3. Relevanţă şi interes

Cei care au fost plătiţi să difuzeze o asemenea ştire (ori care au fost plătiţi pentru a nu amenda/critica o astfel de ştire) nu mă interesează acum. Problema e a celor care au preluat-o “de bună-credinţă”, considerând-o “relevantă”, “interesantă” ori “de interes”. Cum şi de ce o asemenea “informaţie” ajunge să fie deschidere într-un ziar serios ori prima ştire într-un jurnal TV în prime-time?

Răspunsul cel mai la îndemână e “audienţa”. Indiferent de profilul cititorului/telespectatorului, o asemenea ştire este una vandabilă, de audienţă. Şi aici intervine conştiinţa jurnalistului şi, în special, a redactorului-şef, a editorului, a responsabilului de număr etc. Ce faci când pe fluxul unei agenţii ori la şedinţa de redacţie vezi sau îţi este prezentat un astfel de subiect? Având o anumită experienţă în spate, fiind trecut prin multe, realizezi că e vorba de o cacealma, că e o “ştire primară”. Mai mult, anticipezi şi care care va fi efectul pe care îl va genera difuzarea/publicarea ei.

Te-ai aştepta ca, în aceste condiţii, un redactor şef responsabil să spună “pas”. Dar intervine altă problemă: concurenţa. Concurenţă care va vinde un tiraj dublu decât al tău ori care va face un rating dublu cu ştirea în cauză (şi cu altele din aceeaşi categorie). Iar ca redactor-şef ştii că de tiraj şi audienţă depind veniturile, implicit salariul şi locul tău de muncă şi al colegilor tăi.

(În minte îmi vine un exemplu din presa clujeană a perioadei Funar. Gheorghe Funar a fost un maestru în generarea de show mediatic şi de ştiri primare. Conştienţi de faptul că “ştirile” sunt livrate doar pentru a-i creşte notorietatea, s-a ajuns la o înţelegere prin care numele acestuia să nu mai fie mediatizat şi înlocuit cu sintagmele “primarul Clujului” ori “liderul PUNR” (cum ar fi ca astăzi, în loc de Gigi Becali, să se spună şi scrie doar “preşedintele PNG” sau “patronul Stelei”). “Greva” jurnaliştilor clujeni a rezistat doar câteva zile – un cotidian central (dacă îmi amintesc corect) i-a publicat numele şi apoi au urmat şi celelalte ziare locale. )

Dar chiar şi cu riscul scăderii tirajului şi audienţei şi tot te-ai aştepta să primeze conştiinţa. Şi, totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat şi nu se întâmplă. De ce?

5. Supraevaluarea

Aici intervine alienarea întregului sistem al presei. Mihnea aminteşte de sumele indecente pe care le primesc comentatorii şi analiştii “invitaţi” la diferite emisiuni TV. Din păcate nu e doar cazul lor. De când a început povestea cu criza, de când s-au tăiat din salarii sau au fost daţi oameni afară, au început să răsufle şi indemnizaţiile pe care le ridică (ridicau) lunar o mare parte dintre jurnaliştii români (în special cei cu funcţii). Se scrie şi se vorbeşte de salarii care pornesc (porneau) de la 3-4.000 de euro şi trec (treceau), în unele cazuri, de 20.000 de euro pe lună. Cred că într-o foarte mare măsură informaţiile au o mare legătură cu realitatea.

Sunt aceste sume o problemă? Dacă am vorbi de ziare cu sute de mii sau chiar milioane de exemplare tiraj/ediţie poate că nu ar fi. Dar, mă întreb, oare toţi cei care au beneficiat de asemenea salarii, comparabile cu cele din Vest, nu şi-au pus problema că ziarele lor au un tiraj de câteva sute de ori mai mic? Nu s-au gândit niciun moment că valoarea produsului lor (nu valoarea lor profesională) nu are cum să susţină în mod real asemenea salarii? N-au văzut niciodată ori n-au fost curioşi să vadă cum arată bugetul publicaţiei la care lucrează?

Supraevaluarea (repet, nu în raport cu valoarea lor profesională, ci cu valoarea produsului lor) e prima condiţionare pe care jurnaliştii în cauză au acceptat-o. În numele salariilor pe care le ofereau, patronii au avut tot dreptul din lume să ceară beneficii. Beneficii (aici mă refer doar la cele strict materiale, nu la cele de altă natură) care nu se puteau obţine decât din venituri. Venituri care, cum spuneam, sunt în legătură directă cu audienţa şi tirajul.

Ei bine, întorcându-ne la problema de la care am plecat, ce redactor şef, editor, responsabil de număr etc. îşi mai poate “permite” să NU publice o ştire de “audienţă garantată”? Cum ar putea ignora toate mitocăniile, maşinile ori casele lui Gigi, chefurile lui Băsescu, motocicletele lui Tăriceanu, costumele naziste ale lui Mazăre ori vânătaia lui Eba?

P.S. Să nu rămân dator cu răspunsul la întrebarea din titlu. Un cioban va trece mai uşor peste criză decât un jurnalist pentru că niciodată nu s-a crezut altceva decât e. Şi pentru că nu s-a obişnuit să ceară pe kilogramul de brânză de două ori de trei ori mai mult decât face.

Foto: Ovidiu Gordan