De ce Coposu s-ar fi aliat cu Geoana (I)
”Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”. Această afirmație îi aparține unui martir român, Iuliu Maniu, și a fost făcută în 1946, în timpul procesului mareșalului Ion Antonescu. Deși anticipa consecințele gestului său, Iuliu Maniu a refuzat să devină acuzator al mareșalului, unul dintre principalii lui adversari politici de dinaintea și din timpul celui de-al doilea război mondial. Mai mult, în fața instanței de judecată, Iuliu Maniu nu s-a sfiit să afirme că Ion Antonescu este un patriot și bun român.
Iuliu Maniu a fost mentorul lui Corneliu Coposu. Mai mult, Corneliu Coposu a fost secretarul personal al lui Iuliu Maniu și omul lui de încredere. Pentru convingerile sale politice a fost condamnat la închisoare pe viață de către comuniști, supraviețuind, totuși, celor 17 ani petrecuți în pușcăriile comuniste.
Pentru cei mai tineri: Corneliu Coposu a fost liderul PNȚ-CD și cea mai pregnantă personalitate politică anti-comunistă de după 1990. El a fost inițiatorul și liderul Convenției Democrate din România, care, în 1996, a dus la înfrângerea în alegeri a lui Ion Iliescu.
La începutul acestei săptămâni, la Timișoara, liderul PNȚ-CD Radu Sârbu a făcut o afirmație care i-a scos din sărite pe cei mai mulți dintre anti-cominiștii contemporani. ”Și Corneliu Coposu s-ar fi aliat cu Geoană”, a spus liderul PNȚ-CD. O afirmație pe care opozanții lui Geoană au catalogat-o din start drept blasfemie. Urmărind reacțiile care au urmat, o întrebare a venit de la sine: ”Oare ar fi fost chiar așa imposibil ca un lider precum Corneliu Coposu să se fi aliat cu Mircea Geoană, implicit cu foștii lui adversari Ion Iliescu și Adrian Năstase?”.
Pentru a răspunde, un prim apel l-am făcut la istorie, la agitații ani politici de dinaintea celui de-al doilea război mondial, anii în care Corneliu Coposu s-a format ca om și și-a definit personalitatea lângă mentorul său, Iuliu Maniu. Anii 30 au fost marcați de disputa istorică dintre PNȚ și PNL, de instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea și ascensiunea Mișcării Legionare, condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Lupta electorală, și în special campaniile, au consemnat numeroase momente sângeroase, încăierări, bătăi și chiar crime. Nicolae Iorga și Armand Călinescu sunt cele mai notorii victime ale acestei perioade. Alianțele cele mai solide se destrămau peste noapte și se formau noi coaliții. Astăzi, le-am numi ”imorale”. Liberali, țărăniști și legionari aflați pe poziții, teoretic, ireconciliabile, ajungeau să colaboreze în guvernarea României.
Această stare de fapt poate avea două explicații. Fie imoralitatea politică, dorința cu orice preț de a accede la putere, fie responsabilitatea asumată, izvorâtă dintr-o necesitate: bine sau mai puțin bine, România avea nevoie de guvernare. Oricare a fost motivația reală, faptul istoric rămâne: dincolo de ideologii și resentimente, nu au existat alianțe și colaborări imposibile. Ca o scurtă paranteză, același Iuliu Maniu a fost printre puținii oameni politici care, în 1938, în timpul procesului liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu, i-a luat apărarea. Asta deși legionarii erau printre principalii adversari politici ai țărăniștilor. Mai mult, din punct de vedere al radicalității și al extremismului ideologiilor, legionarii au fost comparați, nu de puține ori, cu comuniștii.
Aceștia au fost anii în care Corneliu Coposu s-a format ca și om și ca lider politic. Desigur, pe baza acestui argument istoric nu se poate trage concluzia că, în 2009, Corneliu Coposu s-ar fi aliat cu Mircea Geoană. Doar arată, însă, că o asemenea alianță nu ar fi fost atât de imposibilă, precum o consideră unii.
***
CITEȘTE CONTINUAREA ARTICOLULUI:
