Nu știu dacă în iureșul născut de filmulețul cu băiatul bătut/nebătut de Băsescu, dezbaterile punctuale, pe programe și viziuni politice, mai au vreo șansă de vizibilitate. Și, totuși, mă încăpățânez să cred că, măcar într-o mică măsură, ele își au rostul.

Cel mai important punct e, în opinia mea, cota unică – menținerea ei, mărirea ei, respectiv micșorarea ei. Din acest punct de vedere, înainte de turul I, opiniile principalilor trei candidați la funcția de președinte au fost extrem de tranșante: Băsescu (PD-L) s-a pronunțat pentru păstrarea ei și o eventuală scădere (de la 16% la 14%) în 2011, dacă România revine pe creștere economică; Antonescu (PNL) s-a pronunțat pentru reducerea ei la 10-12%, în timp ce Geoană (PSD) s-a pronunțat pentru creșterea fiscalității.

Coalizarea cu Antonescu l-a obligat pe Mircea Geoană să-și schimbre discursul și să accepte viziunea liberală ca și condiție pentru susținerea în turul II.

I. Ce spune teoria

Foarte schematic, o fiscalitate ridicată înseamnă venituri mai mari de la buget, implicit o politică socială (pensii, sănătate, educație, cultură etc.) mult mai generoasă, precum și posibilitatea unor investiții publice de anvergură (autostrăzi, spitale, șosele de centură, centre comunitare etc.).

Fiscalitatea redusă e un motor pentru micii întreprinzători de a se dezvolta.

II. Ce se întâmplă în realitate

Ideea menținerii sau chiar creșterea fiscalității se bazează pe marii contribuitori la bugetul de stat (firmele cu sute de angajați), în ideea că aceștia vor compensa veniturile la buget care nu vor veni de la micii contribuitori (care se închid, renunță la dezvoltarea unei afaceri).

Premisa este, însă, falsă. Asta pentru că marii contribuitori sunt cei mai mari datornici la bugetul de stat. Ei mizează pe șantaj (”nu poți trimite câteva sute, sau chiar mii de oameni în șomaj, cu costurile aferente și cu impactul negativ creat de o asemenea închidere”). Astfel, ei obțin reeșalonări la plata datoriilor, uneori pe ani buni, perioadă în care folosesc banii care ar fi trebuit să-i plătească la buget pentru a dezvolta noi afaceri. Iar asta nu ar fi un lucru rău, dacă nu ar continua în același fel – neplata datoriilor.

Asemenea reeșalonări nu se fac însă pe ochi frumoși – ele sunt cele care susțin într-o foarte mare măsură actualul sistem politic. Pentru că o plată tot există. Dar într-o măsură mult mai mică la bugetul de stat și îndreptată exclusiv către buzunarele unor politicieni care au ”investit” în campanii electorale și peste 100.000 de euro (mai țineți minte cifrele de la ultima campanie electorală, cea din toamna lui 2004?). E evident că această ”investiție” nu e recuperată din salariul de parlamentar.

***

Analizând sistemul corporatist american, în ”Prostia omului alb”, Michael Moore (cunoscut mai mult pentru filmele lui) prezintă niște statistici șocante. 1% din populația Statelor Unite deține 90% din produsul intern brut. Cu toate acestea, acea parte de 1% (care deține 90% din economia SUA) contribuie la buget doar cu 50%. Restul de 99%, care dețin doar 10% din produsul intern brut, contribuie tot cu 50%. Răspunsul la această disproporție trebuie căutat în buzunarele politicienilor americani, în armatele de avocați și finanțiști pe care și-i permit marile corporații, specializați în eludarea legii, și, bineînțeles, în insulele și țările de tip paradis fiscal. Spre acest sistem corporatist se îndreaptă și România.

***

În aceste condiții, se ajunge la situația în care s-a aflat Guvernul României în acest an, obligat să se împrumute de pe o zi pe alta, cu dobândă foarte ridicată, pentru a putea face plățile pe care trebuia să le facă. Teoretic, veniturile la buget există. Dar ele există doar pe hârtie, atâta timp cât ele nu sunt colectate.

Încă de la sfârșitul anului 2008 și începutul anului 2009, reprezentanții ”Finanțelor” au început executarea datornicilor. Cei care au fost executați au fost însă tot micii contribuitori, cei cu 5, 10, 20, 50 de angajați, cărora li s-au propit conturile, blocându-le activitatea, în timp ce marii contribuitori au beneficiat de amânări și reeșalonări. Asta fie pentru că și-au plătit peșcheșul la cine trebuia, fie de teama unor mișcări sociale (mai mici sau mai mari) care ar fi putut rezulta din executarea lor.

Efectul? În continuare veniturile la buget au continuat să existe doar pe hârtie, iar Guvernul să se împrumute cu o dobândă care a ajuns în buzunarele altor mari contribuitori.

***

Ce înseamnă reducerea fiscalității? În primul rând impulsionarea afacerilor mici și, implicit, mărirea bazei de impozitare. Pe principiul ”mai bine mai puțin de la mai mulți, decât mai mult de la puțini ori de la… nimeni”.

În plus, reducerea fiscalității îi poate impulsiona și pe marii contribuitori să-și plătească datoriile. Fiscalitatea redusă i-ar stimula să-și achite taxele și impozitele, intrând în legalitate și nemaifiind obligați să ”onoreze” ”cotizația de partid”. O firmă în legalitate nu mai poate fi șantajată.

Inutil să mai spun cui nu i-ar conveni o asemenea intrare în legalitate a marilor contribuitori. Și nu vă gândiți doar la parlamentari ca beneficiari ai acestui sistem de ”cotizație”. Ei se regăsesc în întreg sistemul, de la nivel central până la nivel local, de la ministere și agenții până la direcțiile județene. Aici se regăsește marea gaură neagră a economiei – oameni plătiți de două ori: prima dată cu un salariu de bugetar (cu sporurile, primele și celelalte avantaje aferente), a doua oară din ”cotizațiile” care ar fi trebuit să ajungă la bugetul de stat.

De aici rezultă un alt beneficiu al reducerii fiscalității. Având mai puține firme ”cotizante”, reducând acest aport negru la sistem, obligi sistemul să se eficientizeze. Să se eficientizeze în sensul bun al cuvântului. Să renunțe la o parte din oameni (pe bani puțini oricum pleacă singuri). Astfel ai și mai puține salarii de plătit (cu economiile implicite la buget) și mai puțini funcționari coruptibili, dispuși să accepte ”cotizații”. Mai puțini oameni, dar mai bine plătiți (implicit, mai greu coruptibili).

***

Desigur, nu trebuie să fiți de acord cu cele scrise mai sus. Dar gândiți-vă la toate acestea. E un exercițiu mai util decât ”a fost sau nu a fost?”, ”l-a lovit sau nu l-a lovit Băsescu pe copil”. Și acționați în baza concluziilor pe care le trageți singuri.

***

Foto: zf.ro