”Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obţine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste, patriotarde ori naţionaliste. Nu deranjează pe nimeni şi contează prea puţin viaţa mizeră pe care a dus-o până în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat şi, implicit, nimeni n-are motive să-l promoveze şi să se afişeze cu el. Pentru că, atunci când ţi-e lumea mai dragă, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e să laşi scriitorul, cât timp e în viaţă, să stea acolo unde îl ştie lumea: la masa neînţeleşilor, a celor toleraţi, cărora le arunci din când în când câte o firimitură.”

***

Fragmentul de mai sus e dintr-un text pe care l-am publicat în urmă cu mai bine de trei ani, intitulat, ”Un scriitor bun e un scriitor mort”. Zilele trecute acest text și-a dovedit, din nou actualitatea. La începutul lunii octombrie, vestea că Hertha Muller a câștigat premiul Nobel pentru literatură a făcut oarece vâlvă. Chiar s-a iscat un început de polemică, dacă Hertha Muller e sau nu româncă. Nu o să repet acum argumentele celor care îi contestă ”românitatea”, cantonați fiind în mentalitatea unei Constituții care postulează (greșit spun eu) caracterul ”național” al statului român. Adaug doar un argument venit din sport: unul dintre cei mai cunoscuți fotbaliști români, antrenor apoi al echipei naționale Ladislau Boloni e la fel de român precum Hartha Muller.

Pe 10 decembrie, Herthei Muller i s-a decernat Premiul Nobel. Subiectul a fost aproape ignorat de presa din România și, în cele mai fericit caz, aruncat la rubrica ”diverse”. La capitolul excepții s-a numărat ”Cotidianul”, care a publicat discursul rostit de scriitoare cu ocazia primirii acestei distincții (textul îl puteți citi aici) și Realitatea.net, care a realizat un reportaj în satul natal al scriitoarei, Nițchidorf, din județul Timiș.

În acest timp, televiziunile și restul presei au continuat să bată apa în piuă pe aceleași teme și manele politice. Ceremonia de decernare a Premiilor Nobel a trecut neobservată. E drept, în aceste zile, a existat și un scriitor aflat în prim-plan, Patapeivici – autor al unei dezvăluiri ”de senzație”: presupusa casetă în care lui Mircea Geoană i s-ar face sex oral.

Această ignorare și minimalizare a succesului Herthei Muller are o explicație. România nu are nevoie de modele reale, de personalități credibile, de voci avizate care nu pot fi înregimentate și ar putea da peste cap discursul oficial. Pentru a intra în istoria literaturii și civilizației române, Hertha Muller ar trebui, mai întâi, să moară. Până atunci, importanța ei trebuie cât mai mult minimalizată ori de-a dreptul ignorată. Pentru că, așa cum am mai spus, un scriitor e bun doar după ce moare.