Lumea asta nu e pentru prințese evadate din tărâmuri subpământene. Și nici pentru povești. Cerul albastru, adierea brizei, răsăritul soarelui sunt doar amăgirile unui vis pentru a cărui împlinire trebuie să plătești scump. Prea scump.

Am văzut aseară ”Labirintul lui Pan” al lui Guillermo del Torro. O peliculă tulburătoare, în care fantasticul se întrepătrunde cu realitatea. Dar fantasticul e departe de a fi o soluție de evadare, fiind la fel de plin de monștri și încercări la limită. Spre deosebire însă de lumea reală, în poveste regulile sunt respectate. Normalitatea vine tocmai din această cauzalitate firească -- o misiune dusă la bun sfârșit aduce după sine o recompensă. Și, atunci când se întâmplă să dai greș, există întotdeauna o a doua șansă.

În Spania anului 1944 (fundalul în cadrul căreia se desfășoară acțiunea), marcată de victoria lui Franco în războiul civil și de ultimele confruntări cu grupurile de gherilă, asemenea reguli lipsesc cu desăvârșire. Iar a doua șansă e, cel mult, posibilitatea unei morți rapide, fără durere.

***

”În vremurile de demult, în lumile subpământene, trăia o prințesă care visa la cerul albastru, la adierea brizei și la răsăritul soarelui. Într-o bună zi, păcălindu-și gărzile, prințesa scăpă. Odată ajunsă afară, lumina o orbi și îi șterse orice amintire a trecutului ei. Uitase cine era și de unde venise. Trupul ei suferea de frig, boală și durere. Până la urmă, a murit.”

Astfel își începe Guillermo del Torro filmul. Și nu e basm. Pentru că asta se întâmplă când orice amintire a trecutului dispare. Uităm să de mai bucurăm de lucrurile simple. De cerul albastru, de adierea brizei, de răsăritul soarelui.”Labirintul lui Pan” e o peliculă care ne reamintește cât de mult le ducem lipsa.

***

P.S. Filmul îl puteți achiziționa cu ediția din această lună a revistei ”Esquire”.