N-au trecut două săptămâni de când, stând la o masă pe una dintre terasele din Piața Muzeului, Ileana ne-a anunțat că pleacă la Bruxelles. ”Am acolo o prietenă la care pot să stau până îmi găsesc ceva de lucru”, spune, relaxată în fața unei beri reci. Între timp, sună telefonul Laviniei. Surprind un fragment de convorbire. ”Îs la o bere cu Ilenuța și niște prieteni, că Ilenuța emigrează”.

Habar nu am ce s-a întâmplat, ce conexiuni am făcut, dacă era efectul berii sau al toamnei care s-a lăsat peste teii din piață, dar atunci am realizat un lucru: nu, Ileana NU EMIGREAZĂ la Bruxelles, Ileana SE MUTĂ la Bruxelles. Iar diferența dintre ”a emigra” și ”a te muta” e enormă. E diferența între eșec și victorie. Și nu e vorba de orice eșec sau orice victorie, ci de eșecul sau victoria unei generații.

Foto&copyright: Anamaria Tecu/”my paris”

Pauză. 15 mai 2009. Citesc pe blogul lui Mihnea Măruță:

”Mă întreb în ultima vreme dacă am făcut bine că, până la vârsta asta, am exclus varianta emigrării din raportările mele la un posibil viitor. Acum e prea târziu, cel puţin pentru felul meu de a judeca, însă am realizat că acest gând îmi vine din îndoiala crescândă cu privire la şansele României de a fi ceea ce eu şi prietenii mei visam că poate să devină: o ţară normală, de care să nu-ţi fie ruşine.

În anii ‘90, eram convinşi că datoria noastră e să rămânem şi, mai mult decât atât, să nu încetăm a ne bate pentru mesajul lui 1989. Aceea era adevărata revoluţie – spunerea adevărului, speranţa că vor apărea personalităţi care să întruchipeze ideile cărţilor pe care le citeam, convingerea că lipsa noastră de interese partizane va reuşi să deschidă ochii tot mai multor români.

Credeam că avem o misiune. Şi că vom învinge. Scriam crezând. Şi ştiam să scriem.”

Fragmentul e dintr-un articol intitulat ”România. Exilul dinaintea exilului”.

Precum Mihnea, m-am numărat printre cei care am considerat că ”a rămâne” este o datorie. Un destin privilegiat care ne-a fost hărăzit. O misiune. De aici s-a născut, probabil, și încrâncenarea cu care ne-am dus lupta. Din această credință ne-a venit puterea, tenacitatea și perseverența de a merge înainte. Dar tot din această credință s-a născut și drama, și sentimentul eșecului și al inutilității. De fiecare dată când vedeam alți și alți prieteni și, apoi, alți și alți tineri că abandonează, că își fac bagajele și pleacă, simțeam că pleacă cu tot cu o bucățică din noi. Și, la câți s-au dus, lucru de mirare că a mai rămas ceva, că nu ne-am destrămat cu totul. Și, din ce în ce mai des, au început să ne chinuie îndoielile: ”A meritat?”, ”Oare nu ar fi fost mai bine dacă am fi plecat?”, ”A folosit cuiva zbuciumul nostru?”, ”Nu a fost, oare, doar o iluzie acea misiune?”.

Apoi, a venit convorbirea din Piața Muzeului. Ieri, discutam cu o prietenă din Paris, cam de aceeași vârstă cu Ileana (sper să nu se supere pentru apelativul ”prietenă” după doar câteva discuții pe chat-ul de la Facebook, e drept, întinse până pe la 03.00 AM). Ei bine, la un moment dat, discuția a ajuns și la un termen extrem de sensibil – ”acasă”. Și am simțit că pâcla începe să se ridice. M-am gândit la ce înseamnă cu adevărat pentru mine ”acasă”.

La rândul meu, sunt un ”exilat”. Între Deva natală și Cluj am ales Clujul. Asta pentru că, în momentul opțiunii, am considerat că la Cluj am mai multe șanse să mă realizez din punct de vedere profesional și pentru că aici mă simțeam mai bine psihic. Probabil că, în Deva, aș fi simțit lipsa ”Arizonei”, a ”Pub„-ului, a ”Insomniei”, a Pieței Muzeului mai nou, a teatrelor, a cinematografelor, a unor oameni pe care i-am cunoscut și pe care nu aș fi avut ocazia să-i întâlnesc ”acasă”.

Între mine – cel care am dat Deva pentru Cluj – și cel/cea care a dat România pentru Bruxelles sau Paris nu e nicio diferență. Nici măcar din punct de vedere al distanței. Cu avionul, de la Cluj la Paris, aș face vreo două ore. Maxim trei, cu check-in și check-out. Cu trenul, de la Cluj la Deva, fac mai bine de trei ore. Cu mașina, aproximativ două ore și jumătate.

Și uite așa, mi-am dat seama că, pentru mine, ”acasă” înseamnă deopotrivă Deva și Cluj. Că, atunci când sunt la Deva și spun ”acasă” mă gândesc la Cluj, iar dacă folosesc termenul în Cluj, referirea e la Deva. Iar dacă sunt în străinătate, ”acasă” desemnează Clujul și Deva la un loc. Nu mai există niciun război între Deva și Cluj, ci doar o însumare. Cel mult o alternare. Și am mai realizat că, la o adică, Parisul, Bruxelles-ul, Amsterdamul, Viena sau Timișoara (lista e deschisă ) ar putea deveni oricând ”acasă”. Fără ca acest lucru să fie o trădare.

Iar acestă posibilitate (și schimbare de mentalitate) – de a putea face din Londra, Madrid, Milano ori orice alt oraș din România sau din lume ”acasă”, fără a fi nevoit să renunți la fostul ”acasă”, ar putea să fie marea victorie la care visam la începutul anilor 90, când doar ideea de ”a trece granița” până la unguri sau la bulgari era deja o dorință prea îndrăzneață. Granițele externe au căzut de ceva vreme. Nu mai emigrăm, ne mutăm.

Cu cele interioare mai avem probleme, dar suntem pe drumul cel bun, zic eu. Și, mai spun, ăsta nu e puțin lucru.