Terapia anormalității e normalitatea. Banal de ușor aș spune. Încerc, de aproape o săptămână, să ies din nebunia și tensiunea alegerilor. Anormalitatea îmi invadează însă fiecare oră a zilei. Și atunci fac apel la amintiri. Pentru că n-au fost toate zilele anului ăstuia precum cele din ultimele săptămâni. Să vedem dacă ține.

***

Unul dintre cele mai frumoase momente ale anului a fost, pe la începutul lui iunie, întâlnirea de la TIFF cu Anamaria Marinca. Căldura transmisă de o actriţă care a cunoscut succesul în Marea Britanie şi la Cannes, dar care îşi poate stăpâni cu greu emoţiile la o discuţie mai personală cu o mână de jurnalişti, critici şi cinefili a fost, vorba reclamei, “de nepreţuit”.

Într-o lume ale cărei măsuri sunt competiţia, conflictul, egoismul şi realizarea profesională exacerbată, să vezi un om a cărui valoare a fost deja recunoscută, care are tot dreptul să-şi revendice un statut privilegiat, dar care rămâne cu picioarele pe pământ, care mai are întrebări la care caută răspunsuri, care se fereşte să dea verdicte şi care are eleganţa de a nu-i condamna pe cei care gândesc sau se comportă diferit, e mai mult decât reconfortant.

Puţini mai sunt cei care atunci când vorbesc cu cineva îşi privesc interlocutorii în ochi, pentru că nu au nimic de ascuns, şi, chiar dacă nu sunt de acord cu ei, le răspund zâmbind.

“Nu ar trebui să moară de foame copii. Nu ar trebui să omorâm animale. Nu ar trebui să fie război. Cred că ar trebui să fim mai buni unii cu alţii”. Sunt câteva propoziţii care sună clişeistic pentru cineva care nu a fost de faţă şi nu a văzut sfiala cu care Anamaria Marinca a spus toate acestea, adăugând, tocmai ştiind cât de demonetizate au ajuns astfel de cauze, “mai cred în lucruri de genul ăsta”.

La final, când din ora avută la dispoziţie pentru discuţie mai rămăseră trei minute, timp pentru încă una sau două întrebări, în sala Muzeului Naţional de Artă s-a lăsat o linişte nefirească. Îmi place să cred că nu din cauza faptului că nu ar mai fi fost răspunsuri de aflat, ci fiindcă nimeni dintre cei prezenţi nu şi-a asumat riscul să strice magia întâlnirii cu vreo întrebare neinspirată. Şi astfel, preţ de câteva secunde, pe deasupra capetelor celor prezenţi au trecut îngerii.

***

Anamaria Marinca despre:

Succes

“Lucrurile se echilibrează, un prea plin dintr-o parte naşte lipsuri în altă parte. Succesul îl plăteşti cu singurătate. Nu-ţi dai seama dacă cei care doresc să fie în preajma ta vor asta din motive reale, ori pentru imaginea pe care o ai. E o lume destul de superficială această lume a succesului”

Întâlnirea cu Mungiu

“Eram prima dată la TIFF, cu “Sex Traffic”, la ediţia a III-a. Atunci ne-am intersectat pentru câteva clipe în faţă la cinematograful Victoria. Eu eram ocupată, el era ocupat. Nu mi-am imaginat că “432″ va exista şi că va avea aşa succes”

Colaborarea cu Mungiu

“Nu vorbim foarte mult. Eu înţeleg ce scrie. El îmi dă libertate. Am înţeles personajul de la prima lectură a scenariului. Mi-era foarte clar, de-asta am colaborat foarte bine şi am devenit prieteni, pentru că a intervenit această chimie. De-asta am şi zburat la Bucureşti după prima lectură”

Cel mai dificil moment de la “432″

“A fost secvenţa în care am aruncat fetusul la ghenă. M-a copleşit un pic situaţia. Din fericire era întuneric şi nu s-a văzut, se auzea doar respiraţia”

Imaginea ei publică

“Filmele pe care le-am făcut mă împiedică să afişez o imagine glamour.”

Succesul de la Cannes

“Cred că o să-mi dau seama mai târziu de cum mi-a schimbat viaţa. M-a speriat puţin. E o tristeţe a învingătorului. Am simţit-o şi eu şi Cristian (Mungiu – n.r.)”

Teama de a face un rol sub cel din “432″

“Nu compar rolurile, la fel cum nu compar iubirile mele. Încerc să trăiesc clipa. Nu fug de eşecuri ori de greşeli şi, cu siguranţă, vor fi roluri sub cel din “432″”

Cauzele în care crede

“Nu ar trebui să moară de foame copii, să omorâm animale, să fie război. Cred că trebuie să fim mai buni unii cu alţii. Mai cred în lucruri de genul ăsta”

Un rol într-o comedie romantică

“De ce nu? Noi vrem să fim actori totali, actori creativi. Vreau să abordez orice tip de rol, inclusiv comedie romantică. Nu una românească, pentru că nu ştiu dacă se va face aşa ceva”

Georgia

“A fost o experienţă subiectivă, pentru că bunica mea e din Tbilisi. Am colindat străzile şi m-am emoţionat gândindu-mă că bunica mea se plimba, când era mică, pe aceleaşi străzi. Apoi am filmat într-un sat din Caucaz, copleşită de natură, de spiritul oamenilor. Sunt subiectivă, pentru că îmi creasem o aşteptare. E un spaţiu pe care l-am iubit şi unde mai vreau să mă reîntorc cu mama”.

De ce nu a jucat în “Amintiri…”

“Nu m-a găsit Cristian (râde). Filmam o altă peliculă (“Contesa”) şi vorbeam la telefon. Au fost câteva strângeri de inimă, pentru că mi-aş fi dorit să fiu din nou cu ei”.

***

Da, chiar și în România se mai întâmplă lucruri normale. Lucruri frumos de normale. Bune de amintit când toate o iau razna .

***

Foto: Raul Ștef/Mediafaxfoto