Habar nu am dacă barul Alex din Sighetul Marmației mai există fizic. Dacă mai vin acolo să-și bea cafeaua dansatoarele de la clubul de noapte al orașului, minerii și liceeni de la ”Dragoș Vodă”. ”Europa Km. 0” îi spunea festivalului de poezie la care fusesem invitați și ”Europa” se chema și singurul birt pe care îl găsisem deschis pe la 2-3 AM cu o ”seară” înainte în Sighet. Era deja trecut de amiază și încercam să ne dezmeticim, pentru ca seara să putem ajunge, cât de cât funcționali, la Desești. Și cum discursurile de la festival nu aveau nicio șansă să ne trezească din mahmureală, am întins-o către barul de peste drum.

”Alex„ îi spunea, precum am scris deja. La parter era ceva magazin, iar birtul propriu-zis era la etaj. Populat la acea oră, v-am dezvăluit deja, cu mineri, liceeni și dansatoarele din ”Europa”. Noi ne cunoscusem cuo zi mai devreme -- Mircea Crișan, Cosmin Perța, Gelu Vlașin și ”blog”-semnatul -, și era cazul să aprofundăm un pic întâlnirea. Nu am apucat însă să terminăm prima bere când, fără a zice ceva, Gelu s-a ridicat de lângă noi, s-a așezat la o masă liberă, și a început să scrie.

”Ia, uite bă, și la bucureșteanul ăsta! m-am înciudat. Vine și face pe vedeta aici… Ce, crede că numa el e în stare să scrie poezie prin baruri?…”, mi-am mai spus în barbă, am luat o gură de bere și mi-am căutat și eu o masă liberă la care să mă retrag cu o foaie de hârtie. Se înțelege că nici Mircea și Cosmin nu puteau rămâne mai prejos.

Preț de vreo jumătate de oră, în birt s-a lăsat liniștea. Din când în când se mai auzea cum curge berea în pahare și pașii chelnerului care venea să ia comanda de la celelalte mese mai mult prin semne. Apoi ne-am întors la masă. Nu, nu a trebuit să solicităm atenție. Era evident că și ceilalți așteptau să vadă ce se mai întâmplă. Doar nu veneau, în fiecare zi, în orășelul lor din margine de țară (”unde se agață harta în cui”, cum le place să se laude), patru adolescenți cu pletele în vânt care se apucau să scrie bazaconii pe la mesele din birt.

Nici noi n-am așteptat prea multe invitații pentru a începe recitalul. Știu, nu e totuna să citiți cele ce urmează pe ecranul calculatorului, într-un birou, cu o cafea aburindă lângă, sau să ascultați asta într-un birt încărcat de fumul de țigară, zaț ieftin, fețe de masă îmbibate de vodcă și bere, transpirație și hormoni. Dar, totuși…

Mihai Goțiu:

Barul clienților fără buletin

s-a scurs prin vine în curtea patroanei

bătrâne, cu varice și riduri;

Dumnezeu s-o aibă în pază,

că așa frumos plânge

pe umărul băieților cu limuzină, vilă

și buzunarul gros,

care șomează

când în oraș au năvălit poeții,

câte unul pentru fiecare masă.

***

Dar vorbeam despre barul clienților fără buletin,

ce-mi veni, doar tu știi

și ”Nico”, ”sora” bucureșteanului ăsta, premiat,

gândindu-te la Huysmans, la locomotive,

una blondă, una brunetă,

fluierând în gara unui colț de țară

care se înclină când năvălesc poeții,

câte unul pentru fiecare masă.

***

Unde vrei să ajungi, habar n-ai,

la fel cum habar n-ai cum o să fie finalul,

blond sau brunet,

în fugă oricum,

dar nici nu contează,

poate într-o vază,

borcan cu murături la origini,

și hotărăști: ”Hai, noroc!”,

lăsând finalul în seama serii

și a prietenilor răspândiți,

câte unul pentru fiecare masă.

Mircea Crișan:

Respir la masa acestui păcat aerul

banalului uscat printre rândurile de

grafit, urlu să-nceapă să plângă

lemnul Christului înstrăinat.

Stând și visându-te printre sticlele

acestui spațiu până acum virgin

te urăsc de când am văzut fluturii făcând

a-mor.

În scrumul limitelor îți spun să mă uiți.

Nu-mi mai respir mișcările de reptilă

să-ți arăt că vei muri dacă mă întorc spre cuvinte.

Vorbele tale mi-au izbit timpanul

Și mi-am adus aminte de locurile

pe care aș fi vrut să ți le cunosc.

Mustesc de gustul tău

pentru că poemul respiră

și tremur când am o poezie în mâna dreaptă.

Mă voi spăla de poeme

doar când voi orbi de scris.

Cosmin Perța:

Un bar obsecn și obișnuit

sticlele de cola, posibile sticle de bere

sau orice altceva,

stăruie în imaginația mea asemeni femeii.

Ea, femeia, ce imaginație,

Eu, câtă ipocrizie fanatică și egocentrică

Mese și scaune plutesc în jurul meu

rămânând gravide de atâta impudicitate

emanată de mâna mea

plimbătoare și mângâietoare de forme visate.

Ce mama mă-sii atâta poveste!

Subiectul: lumina difuză și mâinile lor

îmi frământă creierii

cine sunt ele sau ei?

să fie câini, să fie lupi?

sau ce, Doamne, să fie?

Trei umbrele la o masă și o sticlă de cola,

o psudo-bere, o proximă beție

a ochiului meu

pe scaune s-a așezat apăsat și molcom tăcerea.

Poezia nu e altceva decât o formă

de încrustare a sentimentelor în carne.

În carne, răsună ecoul. În carne.

Perdeaua de fum se lasă peste forme

dându-le o aromă

de femeie în împlinire.

Gelu Vlașin:

Dimineața se naște oribila neputință

ascunsă printre mângâierile tale

care n-au existat.

Dimineața somnul ucide într-o discotecă

un zâmbet trist pentru care

o noapte întreagă a devenit portocalie.

Dimineața gestul tău în formă de

fluture cu o singură aripă.

Dimineața unghiile tale ascuțite

mi-au răscolit amintirile

ca o sabie cu două tăișuri.

Privirea ta s-a spânzurat de

balustrada unui hotel în construcție.

Lângă cerul ca o minge de foc nefericită

în care zborul s-a frânt la jumătate,

într-o dimineață cretină de octombrie la Sighet

poate că nimicul este o stare în care moartea

și-a construit o piramidă răsturnată.

Poate că dragostea este o iluzie

în care se scladă nefericirea

ca într-o piscină termală,

poate că imaginația ta ca o gheișă

pe retina mea îmi va elibera mintea

din închisoarea neputinței.

Poate că visul meu te va îmbrățișa

până dincolo de cuvinte.

Poate că zâmbetul tău

nu era pentru mine.

Dar ziua aceasta ca o ghilotină

mi-a tăiat poezia

transformând-o într-o cruce

cu mirosul nopților

în care vei fi numai a mea.

20 octombrie 2000, Sighetul Marmației, Bar ”Alex”

Habar nu am dacă cei care ne-au ascultat au înțeles prea multe din ce am citit. Dacă au aplaudat pentru că așa știau ei că ”se face” ori pentru că, pur și simplu, au simțit că trăit un moment magic cu care, puțin probabil vor mai avea ocazia să se întâlnească. După aplauze a început să curgă cu beri la masa noastră și cu… bilețele cu numere de telefon ale domnișoarelor de la mesele vecine. Cu greu am reușit să evadăm din birt, pentru a ajunge la autobuzul plin cu poeți care trebuia să ajungă la Desești.

Pentru că asta mai aveam în program, ”Serile de poezie de la Desești”, organizate în amintirea altor seri în care Nichita se retrăgea aici pentru o pauză de poezie, și de horincă, se înțelege. Am suportat cu stoicism cele aproape două ore de reprezentații de la Căminul Cultural, unde, cică ”în onoarea noastră”, fuseseră scoși copiii satului să danseze popular și să recite (de fapt să mitralieze) versuri ale ”poeților neamului”. Așteptam, pentru că vroiam să le recităm și confraților noștri ”Experimentul Alex”. Reprezentația s-a încheiat, iar în Căminul Cultural s-au așezat mesele pentru bairam. A ajuns și horinca și oalele cu sarmale aburinde.

”Acum e momentul”, ne-am zis, și am cerut cinci minute de atenție. ”Confrații”, poeți cum s-ar spune, cu acte și patalama de la Uniunea Scriitorilor, numai că nu ne-au luat la palme. Adică cum, să riște ei să se răcească sarmalele ori să-și strice digestia doar pentru a asculta niște poezie? Ar fi fost culmea! În câteva momente a început o păruială în toată cinstea între cei care vroiau să ne asculte și cei care s-ar fi repezit la sarmale. I-am lăsat să-și continue disputa și Festivalul Sarmalelor, iar noi ne-am retras în bodega satului, da, exista și în Desești așa ceva , pentru a duce mai departe festivalul nostru de poezie.

P.S. Au trecut 9 ani de atunci. De Mircea Crișan știu cel mai puțin. Ce mai face, pe unde e, cu ce se ocupă. Cosmin a intrat la ”litere” la Cluj și câțiva ani a stat la mine, în (deja celebrul ) apartament de pe Donath, 170. Acum e însurat la București și tatăl unei fetițe (spune el) adorabile. Îl cred, chiar dacă nu am văzut-o decât o dată, în viteză. Poate, într-o vară sau toamnă organizăm o nouă tură de cules bureți și vânat raci pe Valea Vinului și atunci o voi cunoaște mai bine. Gelu face naveta între București și Madrid, mai vorbim pe mess din când și ne întâlnim, absolut întâmplător, în Club A. Acum citesc cartea lui ”Don Quijote Rătăcitorul”, care i-a apărut în vară la editura Eikon. O să revin asupra ei când o termin, pentru că între mine și Don Quijote există deja o răfuială. Personală .

Dacă aș putea, aș organiza o ”întâlnire de 10 ani” a Experimentului Alex. Nu, nu pentru a crea pretextul unei beri codimentate cu amintiri. Cei cu care aș vrea să mă întâlnesc sunt clienții și clientele barului. Cei și cele care ne-au ascultat și cărora, pentru moment, li se înseninase fața. Pentru că sunt al naibii de curios să aflu dacă acel moment a avut vreo influență, cât de mică, asupra vieții lor. Dacă au așteptat sau nu telefoane de la noi, dacă au citit apoi sau nu vreo carte, dacă au renunțat la ”job”-ul lor de la ”Europa” ori, pur și simplu, dacă acea după-amiază din Barul Alex le mai vine din când în când prim minte.