Mă declar învins. Bătut. Umilit… De trei ani încerc cu disperare să-mi aranjez biblioteca și, într-un final, să eliberez cărțile din cutiile în care stau de când m-am mutat. De fiecare dată am eșuat lamentabil. Mereu am găsit ceva care să-mi distragă atenția, o carte care trebuia citită, un caiet care îmi trezea nostalgii, o revistă cu un articol care aștepta de ceva ani să fie băgat în seamă.

Aseară a avut loc o nouă tentativă, încheiată mai rău ca niciodată. ”Asta suntem, ceea ce ne amintim”. A spus-o parcă Orson Scott Card în ”Jocul lui Ender”. Bun, hai să vedem atunci ce ”ne amintim”… Adică, mai exact, ce-am mai găsit prin cutii (și ce o să mai citiți pe aici în zilele și săptămânile viitoare).

Un jurnal de la sfârșitul clasei a VIII-a și primul an de liceu, cu o încercare de resuscitare prin clasa a XI-a (ocazie cu care am aflat care a fost efectul primei poezii pe care i-am dedicat-o unei fete și pe care i-am transmis-o prin intermediul unui prieten: am fost pus la zid după ce i-am fost prezentat și ea a întrebat ”Ăsta e?”, apoi, a plecat…). Diploma de Bac. Poezii din anul I de facultate, scrise la mașină (la un moment dat am avut și așa ceva) pe care le vindeam pe bere prin birturile din Hasdeu (Flipper, Spaghetti, Student, VIC -- cine și le mai aduce aminte).

Da, un volum întreg, paștișe după Minulescu, Bacovia, Nichita și pseudo-haiku, dar care prindeau așa de bine, mai ales după ce toți cei de la mese treceau de a doua sau a treia bere și, dacă nu începea o discuție despre fotbal și politică, atunci cu siguranță deveneau melancolici și romantici și o săptămână la rând îmi făceau cinste doar pentru a le mai spune una, și încă una, și pentru a primi și ei câte un exemplar cu autograf.

”Primul val ce-ți va mușca piciorul îl voi bea/ Mereu, mereu, gustul piciorului tău/ Va poposi în mine” sau ”Când privesc cerul/ Mi-aș tăia tălpile/ Să rămân agățat de aer” ori ”Mi-am pierdut o lacrimă în mare/ De-acum, în fiecare vacanță/ Vei înota în mine”. He, ce ușor făceam rost de bere pe atunci. Povestea a mai continuat aproape un an și în căminele din Mărăști, unde, printre politehniști, am devenit ”scriitorul de serviciu” al campusului. Da, se putea câștiga un ban frumos din scrisorile pe care trebuiau să le trimită prietenelor/ iubitelor lor de acasă. Pe atunci nu exista e-mail, mess, iar la Poștă se făcea coadă la telefoanele cu fise. Asta dacă aveai fise. În vacanța care a urmat am mers la mare din banii strânși pe scrisorile scrise .

Hmm… Probabil că e greu de imaginat azi că o iubire se poate naște dintr-o corespondență. Care vine sau nu vine, pentru că exista și posibilitatea asta, ca scrisoarea să nu ajungă. Poșta Română n-a fost niciodată un reper din punctul ăsta de vedere. Nici nu vreau să mă gândesc câte iubiri nu au sfârșit atunci din cauza indolenței funcționarilor de la Poștă. Pentru că la o scrisoare pe care nu o primeai nu aveai cum să-i răspunzi. Iar apoi, după câteva săptămâni, sau chiar luni, la reîntâlnire, începeau reproșurile -- cine, cui nu a scris.

(Skid Row -- ”I Remember You”, unul dintre hit-urile acelor ani )

Da, am găsit și eu scrisorile (pe cele primite) prin anii 3 și 4 de facultate. Am recitit câteva dintre ele și încă nu-mi vine să cred câte banalități puteam să ne spunem cu aerul că am deslușit esența lumii și cât de bine îmi făceau acele banalități (despre roșiile care îi plăceau atât de mult broscuței țestoase pe care o avea, despre teze și lucrări la fizică, germană, română sau matematică, despre o ieșire cu colegele în parc -- Raluca era încă, evident, în liceu). Ultimul lucru care conta era, însă, banalitatea (nu strâmbați din nas, dacă cumva vi se pare că s-a schimbat ceva, gândiți-vă doar la lucrurile ”esențiale” pe care le vorbiți astăzi la telefon). Tot ce era important era emoția pe care o simțeai, citind acele rânduri, simțind și având dovada că cineva, departe, se gândește la tine. La care se adaugă și un pic de codimentare subversivă -- ea îmi trimitea scrisorile pe adresa mătușii mele de la Cluj (pentru că de la intrarea la cămin riscam să mi se fure), iar eu pe adresa unei prietene de-a ei cu care stătea în aceeași scară, pentru a nu ajunge cumva în mâinile lui maică-sa.

Probabil, la fel de greu de crezut o să vi se pară faptul că între prima și cea de-a doua scrisoare pe care i-am trimis-o a trecut aproape un an. Și, apoi că, aproape trei luni, până la vacanța de iarnă, nu am trecut de ”salut” ori ”cu drag” (bine, în vacanța de vară am avut nevoie de mai bine de o lună până mi-am făcut curaj să-i cer voie să mă lase să o conduc cei cinci sute de metri pe care îi avea de făcut din centru, de ”la cal”, unde ne întâlneam, și până la ea acasă, pe Împăratul Traian; bine, acum, de când am barbă, am înțeles și eu că acela a fost atu-ul meu câștigător -- pentru că timiditatea și nesiguranța mea de atunci a fost interpretată ca… detașare).

Cum spuneam, varianta telefoanelor era cam peste mână. Trebuia să stai la coadă și câte jumătate de oră, o convorbire te lăsa fără bani de bere vreo două-trei zile, plus că dacă o prindeam cu ai ei prin casă (ceea ce se întâmpla destul de des), nu spunea mai mult de ”da” sau ”nu”. Câteva luni, cât au funcționat două șmecherii, a fost ceva mai bine. Prima consta în găurirea fiselor de 20 și 50 de lei (de atunci), prin care treceai o ață. Când introduceai fisa în aparat, trebuia să fii atent, să o ții de ață exact în poziția în care făcea contact. Dacă erai suficient de îndemânatic, după ce vorbeai cât doreai, puteai să și recuperezi fisa. A doua a pornit de la o observație, că fisele de 1 leu și 3 lei, care încă mai circulau pe piață în paralel cu noile monede, erau doar un pic mai mari și mai grele decât cele de 20 și 50 de lei. Ca să le poți folosi la telefoane, trebuia să le… pilești. Într-o vreme, în căminul X din Hasdeu, se ajunsese ca pilele să fie… închiriate. Contra fise, se înțelege.

Nu a ținut foarte mult distracția, pentru că și-au dat seama și cei de la ”telefoane” de situație și și-au schimbat aparatele. Povestea noastră a mers însă mai departe. Cu câte o scrisoare sau un telefon, cel mult, pe săptămână. Cu întâlniri pe fugă, când venea la meditații la Cluj (mai mereu însoțită de maică-sa ) , ori când mă urcam eu pe tren, ajungeam la Deva, dimineața, pe la 9, o așteptam să iasă de la liceu la amiază (asta dacă nu mai chiulea și ea o oră sau două ), ne plimbam prin parc și pe Cetate, o conduceam acasă, iar la trenul de 6 PM, eram din nou pe tren, către Cluj, negociind cu nașul și încercând să-i explic că nici măcar de-o bere nu mai am bani să-i dau, darămite bilet.

Aproape trei ani a durat toată nebunia asta -- scrisori, telefoane și întâlniri când și cum. Apoi, într-un final, în octombrie 96, a intrat și ea la facultate, la Cluj, la ”farmacie”. Lumea era a noastră! Și a fost a noastră exact… două săptămâni. După care ne-am despărțit. Ultima dată ne-am întâlnit întâmplător acum mai bine de patru ani, la cinema ”Republica”, în timpul festivalului de film. I-am cerut numărul de telefon, dar nu am sunat imediat. Apoi cartela mi s-a blocat și l-am pierdut din nou. De câteva săptămâni i-am găsit profilul pe Facebook și i-am trimis invitație de prietenie. Nu mi-a răspuns.

Da, e deja dimineață în jur. Singura soluție e să arunc scrisorile, caietele, agendele, manuscrisele înapoi în cutii. E mai dezastru decât în momentul în care am început să fac ordine. VA URMA, însă (nu mă întrebați și când). Habar nu mai aveam câte povești am în cutiile astea.

Uite, un scurt intro din episodul următor . ”Tata era bețivul satului. Cum gusta un strop de alcool, cum se apuca să facă versuri cu subiecte din viața de zi cu zi. Căuta, cred eu, să se răzbune astfel pe faptele nedrepte ale maistrului forestier sau ale secretarului de partid. Dacă de la alcool i s-a tras poezia sau din pricina poeziei n-a scăpat de băutură toată viața, nu pot să știu. Cert este că pentru mama, ființă mândră și cu un pronunțat simț al tragicului, nu a existat o pacoste mai mare decât acel talent păcătos care-l făcea pe tata să recite de zor la fiecare nuntă, spre veselia generală și spre rușinea ei aprinsă. În zadar îl înghiontea pe sub masă și îi repeta: ”Nu vezi că râd de tine?”, pentru că tata avea de fiecare dată un răspuns imbatabil, rămas neschimbat de-a lungul anilor: ”Tu nu vezi că EU râd de ei?””

E un fragment din textul unui prieten, Nicolae Turcan, pe care mi l-a dat în urmă cu 6 ani să-l public în Ziarul Clujeanului, unde, pe atunci, coordonam pagina de cultură. De ce nu a apărut (și textul integral, se înțelege ) … în curând.