Pentru mult-anunțatul volum ”Alcool” mai avem ceva de așteptat. Dupa 15 ani, ce mai contează un an, doi în plus ? Până atunci, ne rămâne bucuria de a-l asculta pe Ion Mureșan pe unde apucăm. Mihnea Măruță a găsit o înregistrare cu poetul, de la Sângeorz-Băi, pe site-ul ziarul.BN.

A transcris trei din cele patru poeme cu rugămintea de a le da mai departe. Mă conformez. Pentru că merită:

***

Cele trei poeme, în transcrierea lui Mihnea Măruță:

***

Toată vara am stat la umbra unui stejar bătrân
ca unul ce nu mai are nimic de făcut,
căci Dumnezeu a făcut odată lumea
şi-a făcut-o cât se poate de bine:
autobuzul a trecut, amiaza a trecut,
iarba a foşnit uscată, iar ferestrele cârciumii sclipeau în soare.

Cu adevărat, nu mai era nimic de aşteptat.
Cu adevărat, nu mai era nimic de făcut.

Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi,
ca atunci când scrii o poezie
după ce ai plâns vreme îndelungată
şi nu mai vrei să înţelegi nimic.

Autobuzul a trecut, amiaza a trecut, cârciuma s-a deschis
şi din ea a ieşit o femeie ce ţinea de mâini doi copii
ce fluturau în aer ca două baloane.

Şi aerul şuiera în jurul lor,
şi mâinile lor erau subţiri ca sfoara,
şi râdeau cu capul în jos.

Iar când au trecut pe lângă mine,
unul din ei a zâmbit cu capul în jos,
iar celălalt a vorbit cu capul în jos:
Bună ziua, domnule, noi acum mergem acasă,
ca să ne spălăm şi să ne ştergem
şi să ne liniştim

dar într-o bună zi o să ni se facă rău
şi-o să ne ducă la spital.

*

Ei duc în mână obiecte stupide.
Ei infuzează în aer nepotrivirea.
Nimic nu potriveşte cu nimic.

Pe-o rază, hai să zic, de zece metri în jurul lor,
e-un soi de stângăcie amăruie,
un strat subţire de stupiditate,
cerul deasupra străzii – ca ochiul de beţiv,
de-un verde spălăcit spre auriu,
cu o găurică neagră, în loc de soare, în mijloc.

Te-aştepţi din clipă-n clipă peste garduri
mii de copii să îşi ridice capul,
să te maimuţărească-n fel şi chip
şi, chicotind cu glasuri subţirele,
să arunce înspre tine mii de înjurături

dar lucrurile, mai ales, sunt umilite brusc,
par obiecte de muzeu uitate în latrină.

Când simţi că ţi se face milă de obiecte
şi-o milă nesfârşită îţi e de tine,
poţi să fii sigur că ai văzut un zeu
şi că, trecând, la rându-i te-a zărit
şi, în aceeaşi clipă, te-a uitat.

*

E o noapte feerică. Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.

Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.

Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheaţa!
Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: totu-i vis şi armonie!

Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieşind de sub lespedea de piatră.

Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede. El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui, iarba e veşnic verde. În iarbă cresc flori gingaşe.

În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile. Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.

Sunt îngeraşii de pahar. Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.

Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughiţuri în mine,
să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniţă.
El ar putea cânta cu voce subţirică – vine, vine primăvara!

Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.

Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă. E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură-n pahar.
Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.

Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi cuminţi dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru.
Totu-i vis şi armonie!

Dihania are un ochi al mamei şi-un ochi al tatei.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?
Citesc în ochiul tatei: Mă, copile, când o să-ţi bagi tu minţile-n cap?

Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doar… capul mi se loveşte de pereţi: unu-doi, unu-doi.
Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cântă-n mine cu o voce subţirică:
Vine, vine primăvara!

Totu-i vis şi armonie.

***

Citește și:

Amintiri de la un duel cu Ion Mureșan în Insmonia. Atunci am terminat la egalitate