La începutul lui 1990, controversatul Silviu Brucan, comunist de frunte dar și opozant oficial al lui Ceaușescu a făcut o profeție celebră: ”Pentru a deprinde democrația, românii mai au nevoie de 20 de ani”. Vestea proastă e că timpul i-a dat dreptate. Vestea bună e că cei 20 de ani au trecut.

***

Citește și prima parte a articolului:

De ce Coposu s-ar fi aliat cu Geoana (I)

***

Silviu Brucan a fost unul dintre comuniștii ”din convingere”, care a crezut la modul real că sistemul comunist este unul viabil și că Ceaușescu, ca persoană, este vinovat de compromiterea lui. În timpul lui Gheorghiu Dej a fost ambasador al României în Statele Unite ale Americii și la ONU. Pozițiile critice la adresa lui Ceaușescu de după revoltele muncitorilor de la Brașov, din 1987, făcute publice la BBC au dus la anchetarea lui. A scăpat de represiune după primirea unei vize americane, după care, în 1998 a fost exclus din Partidul Comunist. În același an a ajuns la Moscova, unde s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov. S-a întors în țară și, în martie 1989, împreună cu alți cinci nomenclaturiști comuniști au trimis o scrisoare publică lui Ceaușescu, intitulată ”scrisoarea celor 6”, prin care îi solicitau reformarea sistemului.

Începutul anilor 90, l-au găsit pe Silviu Brucan într-o situație controversată. Pe de o parte era un dizident, un opozant al regimului Ceaușescu, ceea ce-i conferea o anumită onorabilitate, pe de altă parte, ca fost nomenclaturist, era o persoană detestată. Timp de două luni a făcut parte din Consiliul Frontului Salvării Naționale, poziție din care a demisionat, considerând că Iliescu duce România pe un drum greșit.

Atunci a făcut o declarație care a șocat opinia publică și care a devenit celebră: ”Pentru a deprinde democrația, românii vor avea  nevoie de 20 de ani”. Reacțiile adverse au venit din toate taberele. Anti-comuniștii, care oricum nu-l aveau la suflet, au considerat-o ca fiind blasfemiatoare la adresa victimelor Revoluției, care muriseră pentru valorile democratice. Iliescu, de asemenea, s-a simțit atacat, pentru că visul pe care el îl vindea românilor se chema tot ”democratie”. Printr-o simplă sintagmă, pe care nimeni nu a stat să o analizeze în aprofunzime, Silviu Brucan a devenit inamic public. Culmea e că timpul a dovedit că profeția lui Silviu Brucan s-a dovedit de o precizie absolut incredibilă.

***

De unde a venit însă acea adversitate teribilă la adresa profeției lui Brucan? Explicația o poate oferi mentalul colectiv. Chiar dacă există și opinii conform cărora românii detestau deopotrivă comunismul și ceaușismul, eu tind să le dau dreptate celor care, la nivel de mental colectiv, în 1989-1990, fac distincție între comunism și ceaușism.

Câteva argumente în acest sens: existau bancuri cu ardeleni, olteni, blonde, polițiști, Bulă, Titi de la Sculărie, Elena și Nicolae Ceaușescu. Nu țin minte, însă, bancuri cu comuniști. Îmi amintesc supărarea unui fin care, când venea în vizită, nu se putea abține și începea să înjure: ”Bată-l Dumnezeu să-l bată pe Ceaușescu! Ne-a lăsat în fundul gol!”, era expresia lui preferată, moment în care mama mă trimitea în camera mea.

La nivel personal, am fost, pe rând, șoim al patriei, pionier, UTC-ist (UTC – Uniunea Tineretului Comunist, ”pepiniera” Partidului Comunist Român). Habar nu am dacă aș fi ajuns sau nu și comunist, dar nu pot exclude varianta asta. Era un întreg traseu inițiatic, iar dobândirea calității de șoim al patriei, pionier ori utecist era, pe de o parte, valorizatoare – era o onoare să fii făcut pionier cât mai repede, pe de altă parte, egalizatoare – până la urmă mai toți erau făcuți pionieri sau uteciști. Urma ca la împlinirea vârstei de 18 ani să poți intra și în PCR, încheiind ciclul.

Îmi amintesc și momentul 21 Decembrie 1989. Eram la țară, la bunica. Seara, înainte de fuga lui Ceaușescu, bunica s-a întors din sat și, cu o voce înfrigurată, pe care nu i-am mai auzisem vreodată, a spus: ”Pică Ceaușescu. O zis la radio (Europa Liberă – n.m.). Se întoarce Regele și ne dă pământul înapoi”. Momentul mi-a rămas atât de bine în minte tocmai din cauza disonanței create. ”Cum adică vine Regele?” Bucuria nedisimulată a bunicii venea în contradicție cu tot incipientul meu sistem de valori. Cu tot ce învățasem și știam până atunci (la 16 ani). Că ”Regele” e un lucru rău. Reprezentantul ”imperialismului și capitalismului”. În plus, toate ”performanțele” și recompensele primite – faptul că am fost pionier de frunte și comandant locțiitor de unitate – nu mai reprezentau, dintr-o dată nimic.

Mai târziu, am înțeles și de ce șocul suferit atunci a fost într-atât de mare. Ceaușescu era un personaj detestat, de care se putea face bășcălie, dar pentru mine comunismul reprezenta un sistem ideal. Un sistem perfect. Iar acest lucru îl reprezenta pentru majoritatea românilor. Pe 20 mai 1990, 12 milioane de români (85% din numărul voturilor, reprezentând 86% din cetățenii cu drept de vot!) au ales președinte un comunist. Mai mult un nomenclaturist! Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă, la nivel de mental colectiv, nu ar fi existat o delimitare clară între comunism și Ceaușescu.

Trădat, dezamăgit, m-am trezit din șoc. Foarte repede am aflat toate poveștile nespuse vreodată în familie. De ascendenții liberali și țărăniști. De unchiul simpatizant legionar, împușcat de securiști și aruncat apoi într-o groapă comună, deasupra căreia, un alt unchi, a plantat un cireș. De modul în care bunicii etichetați drept ”chiaburi” au fost obligați să renunțe la pământ și să se înscrie în CAP, pentru ”a nu avea de suferit copiii”. De mătușa exmatriculată din facultate pentru că avea părinți chiaburi. De fratele mamei care, tot pentru a se putea înscrie la facultate, a făcut doi ani de armată la batalioane de muncă voluntară, pentru a compensa dosarul ”pătat”.

”De ce mi s-au ascuns aceste povești?”, am întrebat. ”Pentru a mă proteja”, mi-a răspuns mama. Era răspunsul pe care îl putea da. Nu și cel real. Mama ajunsese să creadă, la modul inconștient, desigur, și fără să recunoască vreodată, că sistemul comunist este unul perfect. La fel ca ea cei 12 milioane de români care, pe 20 mai 1990, l-au votat pe Iliescu.

Eu am trecut, în entuziasmul vârstei, de partea cealaltă a baricadei, a anti-comuniștilor. Ca răzbunare pentru minciuna în care crescusem, mi-am lăsat plete, am dat rock-ul la maxim, spre disperarea mamei și a vecinilor, și am ieșit în stradă la demonstrațiile anti-comuniste. ”Iliescu nu uita, te votăm la Moscova!”, ”Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush!”, ”Petre Roman te iubim, că ca tine nu găsim!” au fost sloganurile acelor ani. Am strâns liste de semnături împotriva foștilor profesori de propagandă, am refuzat să intrăm la ore până nu au fost dați afară. Au fost ani care mi-au prins tare bine, în care credeam și simțeam că pot și putem schimba lumea.

Trăiam, însă, într-o mare eroare. Înlocuisem o iluzie cu alta. Comunismul cu democrația. Un sistem perfect, cu alt sistem perfect. Eu, și alții ca și mine, vedeam acest nou sistem perfect ca total lipsit de comuniști.

Același transfer al iluziilor îl făcuseră și cei care au votat cu Iliescu. Și ei credeau că noul sistem, democratic, e perfect. Altfel, nu ar fi votat. Singura diferență era că pe ei nu-i deranjau așa tare foștii comuniști. 4 milioane dintre ei erau, de altfel, foști comuniști. Dar din iluzia sistemului perfect se înfruptau și ei din plin.

Aceasta a fost sursa primordială a dezamăgirilor și a deziluziilor care au urmat. Și, în loc să căutăm cauza reală, ne-am mulțumit cu explicații colaterale. Ba că de vină ar fi comuniștii de la putere, ba că, de fapt, asta nu ar fi democrație, ci doar o ”democrație originală”. Al naibii, chiar era democrație! Dar pentru că nu semăna cu democrația perfectă, cu democrația morală, cea din iluziile noastre, o refuzam.

”Pentru a deprinde democrația, românii vor avea  nevoie de 20 de ani”. Asta a spus Silviu Brucan în 1990. Ca fost ambasador în Statele Unite și la ONU, el mai știa ceva despre ce înseamnă cu adevărat democrația, cât e de perfectă. De ce, atunci, l-am pus la zid și unii, și alții, e explicabil. Nimănui nu-i tihnește să vină cineva și să-i spună că visul în care crede e o iluzie. Că are prea puține legături cu realitatea.

Mai greu de explicat e cum de a ghicit și timpul în care românii vor înțelege că democrația nu e un sistem perfect, ci doar unul cât de cât funcționabil. Mai mult, să realizeze că, deși e departe de perfecțiune, acest sistem oferă instrumente de presiune și control a căror utilizare să-l facă mai suportabil.

***

Citește și ultima parte a articolului:

Cum l-au legitimat timisorenii pe Ceausescu (III)