”Treziți-vă, asta nu e România noastră!” și ”Klaus Johannis, președinte!” sunt două idei, două manifeste, două dezbateri care au pornit din mediul virtual și care au ajuns apoi și pe agenda mass-media clasice (ziare tipărite, televiziuni). Mai mult, când mă refer la mediul virtual nu fac trimitere la site-urile de media propriu-zise, ci la o rețea de socializare – Facebook – și un blog personal – politikolukul.

Efectele acestor acțiuni nu pot decât să mă bucure. Din mai multe motive.

1. Existența unui mediu alternativ, independent, de dezbatere, care nu poate fi ignorat nici de politicieni, nici de mass-media e mai mult decât benefică. Extrem de important: utilizatorii rețelelor sociale și cititorii blogurilor independente sunt diferiți, în mare măsură, de cei ai ziarelor și televiziunilor. Și e evident că își doresc alt tip de conținut decât cel produs de mediile clasice. Ca simplu exemplu – în doar o lună și jumătate de când mi-am deschis blogul, rețeaua de prieteni de pe Facebook a ajuns la jumătate din numărul de membri ai rețelei celor de la Redacția Cațavencu și a depășit numărul de membri ai rețelei celor de la Realitatea.net (Ionel, trebuie să dai multe beri, dacă vrei să afli cum ).

2. Primul efect al acestei stări de fapt: ca să nu rămână înafara mesei, de voie dar, mai degrabă, de nevoie, subiectele din virtual au fost preluate și de presă. E o victorie pe care s-ar putea ca puțini să o înțeleagă, dar e esențială pentru viitorul mass-media (inclusiv pe online). Prin intermediul internetului, cititorii și-au impus propria agendă. Mă rog, această agendă poate fi ignorată în continuare de presă, dar cu un risc major – de a rămâne fără audiență.

3. ”Mișcarea de rezistență” a lui Tucă Show nu e decât o pastișă mediocră după ”Treziți-vă! Asta nu e România noastră!”, dar o pastișă care nu face decât să demonstreze puterea și impactul manifestului de pe Facebook.

Așa ajungem la punctul de pornire al acestui articol. Un blogger din Sibiu l-a propus pe Klaus Johannis ca posibil candidat la președenția României. Mai mult, s-a apucat să strângă semnături în acest sens.

Din nou aș avea motive de bucurie.

1. Pentru că în Sibiu merg constant de prin 1995, iar transformările de după 1990 sunt mai mult decât vizibile. E un oraș în care ți-ar face plăcere să locuiești (în paranteză fie spus, cel mai recent am fost în Sibiu în urmă cu exact patru săptămâni; acolo am fumat ultima țigară, dar ăsta e un subiect asupra căruia voi reveni cu altă ocazie). Da, mă interesează oamenii care au realizat ceva pentru comunitatea din care fac parte, nu doar pentru ei.

2. Pentru că la Sibiu s-a ajuns la visul oricărui democrații: ca prin vot liber și universal, la conducere să fie aleasă o elită reală (în cazul de față e vorba de o elită administrativă). Nu știu dacă nemții din Sibiu mai reprezintă 5 ori 10% din locuitorii orașului, dar Forumul Democrat German deține majoritatea în Consiliul Local. De altfel, în Ardeal circulă o vorbă prin care se spune că dacă vrei să-i cunoști pe toți nemții din Sibiu îi cauți în Consiliul Local. Da, mă interesează un astfel de sistem, o meritocrație, practic.

3. Pentru că visez ca mâine dimineață să mă trezesc aflând că pentru președenția României nu mai candidează Traian Băsescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu, Vadim Tudor ori Crin Antonescu, ci Mugur Isărescu, Klaus Johannis, Vasile Dîncu și, de ce nu, Alexandra Svet. Că trebuie să aleg nu între niște nume duse pe brațe de partide ori de lipsa de educație a alegătorilor, ci între sistemul economic protectiv al guvernatorului BNR, meritocrația reprezentată de primarul Sibiului, sistemul social al universitarului clujean ori România corporatistă propusă de manifestul jurnalistei (sau PR, cum doriți) din București.

Da, asta ar însemna cu adevărat să am (să avem) de unde și ce ALEGE. Desigur, știu, toată această ipoteză are un mare neajuns – i-ar obliga pe oameni să voteze niște idei, niște proiecte (se înțelege, și niște persoane care le-ar putea duce la capăt). Mai exact, i-ar obliga să gândească.