Și Vali, tot pentru libertate a ieșit pe străzi. Aiurea! Parcă știa ea mai bine ca mine ori ca alții ce e aia libertate. S-a dus pentru că nu putea să stea acasă când era atât de multă lume pe străzi. Parcă era discotecă. Aglomerație și cântece. Da, Vali s-a dus în piață pentru libertate, deși habar nu avea ce e aia libertate.

***

Citește și primele două episoade:

Ora 20. Telejurnal (Cum am trait Revolutia.Episodul 1)

A cazut, ma, Ceausescu! (Cum am trait Revolutia. Episodul 2)

***

”Mă, tu ai futut?”

Soldaților le sticlesc ochii, peste Mureș, în noapte, sticlesc rachetele de semnalizare, cică au atacat teroriștii unitatea de la Sârbi, cică îs arabi, ai lui Ghadafi ori Arafat, antrenați special pentru luptele de gherilă și împrumutați lui ceaușescu, da a arabi nu arată decât șoferii TIR-urilor oprite în intersecție. Turcii zâmbesc speriați mitralieriei și puștilor îndreptate spre ei. Le dau jos pe ”fâșnețe”, fac semnul victoriei și demarează în trombă, fericiți că au scăpat doar cu atât.

Și atunci, bucurie pe soldați! Trag un gât din țuica pe care le-am adus-o și urlă la durduliile roșcate, îmbălsămate, rujate, ptiu!, vrăjitoare buhăite, ”hai, mami, să-ți arăt teroristul!”, le strigă și le arată ”teroristul” în direct, în podul lui Iusti, printre paie, sus și jos, numai de teoriști și revoluție se țin.

Peste Mureș, artificiile și duduiturile nu contenesc, n-am văzut așa ceva decât mai demult, la televizor, când au dat un reportaj de la Rio, dar reprotajul era alb-negru, aici totul e color, păcat că țuica e pe terminate, așa fierbinte alunecă pe gât în jos, lasă însă că TIR-urile și pițipoancele parcă nu se mai gată, eu m-am împrietenit cu un soldat, Alin, e din Constanța, și l-au trimis la mama dracului, să facă armata pe aici, o zi face cu trenul până acasă, n-a fost decât de două ori în jumătate de an, da, acu, e liniștit, tocmai s-a dat jos de pe o blondă spălăcită și mai vrea o gură de țuică. ”Bună țuică ai, mă Mihai. Mă, da bună e și asta”, zice, arătând către blondă și, în timp ce țuica îi arde măruntaiele, îi vine și ideea cea de pe urmă: ”Mă, tu ai futut?”.

Bubuie artileria la Sîrbi, parcă ar vrea să dea jos cu cerul, ori numai mi s-a părut și bubuitura e doar în inima mea, cum să-i spun că eu… că niciodată… că doar cu școala… cu țuica din când în când… că numi la televizor am văzut, când se făcea ”video” în sat… mi se strânge mâna pe sticlă, alcoolul mi-a încins măruntaiele, cum îmi place să mă mint, parcă n-aș ști că nu alcoolul mă sfârșește acum pe dinlăuntru, reușesc însă să-mi dreg glasul și să mă fudulesc: ”No, bine, mă!”, ”Atunci e rândul tău, că bună țuică ai adus. Pe la noi numa poșircă se face din prune. Noroc că avem vin bun. Da, pe frigu ăsta, de țuică ai nevoie. Și de una ca asta. A ta-i!”.

***

Să tot aibă vreo treizeci de ani, da cu astea nu știi niciodată, poate n-a trecut nici de douăzeci și cinci, sub atâtea rujuri și rânduri de pudră, n-ai cum să ghicești. Jacheta din piele, maro, e mâncată pe la coate și mâneci, iar sub jachetă un pulover roz, decoltat, lasă să i se vadă țățele, mamă ce țâțe, are dreptate Alin – revoluție, țuică și curve. Pantalonii negri, imitație de piele, se chinuie să păstreze înăuntru coapsele și fundul exagerat de lat. Dă-l naibii de fund, oricum n-am cum să dau înapoi.

”Ai?”, mă întreabă Alin. Mă uit mirat la el. ”Ce?”. ”Atunci să nu i-o dai decât sus!”. Înțeleg și întorc capul, să nu vadă cum obrajii mi-au explodat mai ceva ca artificiile de dincolo de Mureș. Noroc că m-a salvat noaptea. Un coleg de-al lui Alin, care a tras cu urechea, vine lângă noi: ”Ține!”. Îmi pune în mână un plic pătrat de staniol. Am mai văzut și în piață, la Deva, pliculețe de-astea, mă-mbiau țigăncile: ”hai, domnișoru, ia un antibebi!”. Fac o ultimă încercare: ”Cu una din astea?”. Realizez însă că îi jignesc, uite-al dracu prinț, se ține doar cu starlete și vedete, ori, mai degrabă, numai gura e de el, în rest tot cu manuela. Privirile lor disprețuitoare mă conving să trec la fapte. Las că le arăt eu ce înseamnă să fii bărbat.

”Hai, tanti, pe aici e drumul către interviu”. Știe ea, însă, prea bine drumul, tocmai l-a făcut dus-întors de câteva ori. Dă poarta curții la o parte, nepăsătoare la javra neagră care mârâie de două, trei ori, mai degrabă aprobator, decât amenințător. E cu câțiva pași înaintea mea. Cu mine ori cu altcineva îi e indiferent. Pe mine m-au luat însă frigurile, ce prost am fost că n-am luat cu mine sticla de țuică, ce bine mi-ar prinde acum o gură. Lângă scara care duce în pod e un lămpaș. Blonda n-a avut nevoie de el, s-a descurcat și fără, îl iau însă eu.

Când ajung sus, ea apucase să scape de pulover și de jachetă, iar pantalonii îi atârnau în vine. Nu avea chiloți. La ce bun să se mai obosească să-i dea jos. Grăsimile greu încercate de vestimentația strâmtă, se lăfăie acum în voie. Dar nu treaba grăsimilor o am eu. Privirea mi se fixează pe pata neagră care îi răsare sub burtă. În lumina tremurătoare a lămpașului își schibă mereu forma, pulsând o viață proprie, independentă de grăsimile care o înconjoară. Mă atrage, mă absoarbe.

Elasticul chiloților mei stă să pleznească și o căldură neobinșnuită înlocuiește frigurile de mai înainte, urcând încet, din vârfurile degetelor până către ultimii neuroni, pulsul o ia razna, iar mâna dreaptă, care ține lămpașul, capătă un tremur ușor. Reușesc să mă controlez, să îndepărtez fânul până la scândurile podului și să las jos lămpașul. Prin despărțitura dintre două scânduri văd umbrele a două vaci. N-au nicio treabă, rumegă liniștite. Ce artificii, ce revoluție, ce țâțe fleoșcăite! Fânul să fie uscat!

Nu mă pot gândi însă prea mult la cele două vaci. Sun aspirat, absorbit de pata aceea neagră, unduitoare, de sub pântecele blondei. Curva se prinde. ”Băiețaș, ai mai văzut pizdă până acum?”, zice și începe să râdă. În lumina palidă a lămpașului, gura i se schimonosește oribil. Mă enervez. ”Taci, dracului, curvo!”, îi strig, înfigându-i pumnul în bot. Mă deschei la pantaloni și-i arunc ”antibebi-ul”. ”Hai, mai repede, că trebuie să mă întorc la teroriști!”

Are îndemânare la desfăcut staniolul, de parcă de o mie de ani numai asta face. Rupe cu dinții colțul, apoi îl desfoliază atent, să nu se zgârâie sau să se rupă balonașul din el, pe care, aproape tandru aș putea spune, începe să mi-l ruleze pe mădular. Când degetele ei mă ating, stomacul mi se chircește instinctiv, dar nu mai am cum să mă opun. Mă trage peste ea în fân, mă cuprinde cu coapsele, cu mâna dreaptă îmi conduce mădularul în acea despicătură clocotindă, care s-a transformat într-un vulcan în miniatură, iar din buci îmi imprimă o mișcare ritmică. Trupurile ni se fleoșcăiesc unul de altul, gâfâim, am transpirat și pieptul meu se lipește de al ei, câteva fire de fân se strecoară între noi provocând arsuri la atingere, în gât îmi vin gust de țuică fiartă și de chimen, peste Mureș duduie puștile, tunurile, artificiile, vacile rumegă liniștite sub noi și, din nou, fânul care ne zgârâie, dar nu-mi pasă, să mă ardă, gâfâi, gâfâie, gâfâim, mamă, mamă, ce revoluție, ce explozii… ce explozii… ce explozie!

Nu mă mai pot abține, îmi dau drumul, simt cum un lichid fierbinte umple balonașul, simt cum eu, cu totul, mă scurg în balonaș, pierzându-mi orice urmă de voință, căzând moale pe umărul ei. Miroase a fân și a sudoare. Mă alintă. ”Lasă, băiețaș, așa e prima dată”. Încearcă chiar să mă sărute. Din reflex îmi acopăr gura cu palma. La ce naiba a trebuit să-mi vină acum Valentina în minte, mireasma buzelor ei, zâmbetul ei, alunecarea ei pe schiuri, undeva în Retezat, așteptând-o cu un ceai fierbinte, cu rom, să povestim despre toate banalitățile lumii, despre profesori, copiat, fițuici, ce năzdrăvănii am mai făcut în ultimul trimestru, de practica agricolă, de ultimele meciuri din campionat, câte banalități ne-am mai putea spune, mână în mână, gură în gură, furându-ne aerul unul altuia, iar apoi, când am obosi, dacă ar vrea, sigur ar vrea, ne-am prăbuși între cearceafuri, să-i gust fiecare por al pielii, sânii aceia ionatani, nepârguiți, cu care m-am jucat de atâtea ori în scara ei, mereu speriați de ușile care se deschid, de colegii care dau buzna prea grăbiți pe treptele cabanei.

Sar în picioare, din câteva mișcări trag hainele pe mine și, din două în două scări, cobor din pod. Nu mă mai interesează dacă blonda mă urmeayă sau nu. Doar vacile le mai aud. Continuă să rumege liniștite. Îmi aranjez hainele, încerc să par calm, stăpân pe mine, bărbat, ce mama mă-sii, doar mă așteaptă Alin și colegii lui de pluton. ”Na, i-ai dat-o sus?”, mă întâmpină întrebarea lor. Îi zăresc ca prin ceață. Îmi zâmbesc complice, îmi fac cu ochiul. Mă bat pe spate. N-am însă ce le răspunde. Mai fac doi pași, până la un nuc de pe marginea șoselei, să mă sprijin de el și să vomit. Țuică fiartă, chimen, omletă cu jumări, o minge albă, de celuloid, castraveți murați, un antibebi, un sărut prea încins, șorici afumat și, da, în sfârșit, un elicopter. Privesc ultimele rotații ale elicei în melanjul de ouă, țuică fiartă, celuloid, castraveți murați, antibebi și șorici afumat. Deasupra Mureșului, rachetele continuă să duduie, să lumineze cerul.

Și când te gândești că, cu doar câteva ore mai devreme, am avut minge de meci la Darius. Sunt sigur, sunt convins că mingea returnată de el a zburat în aut.

***

Am dormit până către prânz. Fără visuri. Fără gânduri. Departe de podul lui Iusti. De Timișoara. De Valentina. De rumegatul aprobator al vacilor. Departe de mine. La trezire, reușesc să mănânc câteva jumări cu muștar și usturoi. Mult usturoi. Să piară toți demonii din mine. Unul câte unul. Dau un telefon la Timișoara, la bunicii lui Vali. Nicio șansă. Liniile sunt, în continuare, blocate. Ton de ocupat. Mai iau câteva jumări. Muștar și usturoi. Să iasă toți dracii în vântul de afară. Halal iarnă. Fără zăpadă. Fără un fulg. Doar un vânt înțepător. Cică i-au prins pe Ceaușești. Au murit mulți tineri. Se vorbește tot mai mult de democrație, de libertate. Am început și eu să-i prind gustul. Are așa, cum să vă spun, gust de sudoare. Și miroase a fân. A țâțe fleoșcăite. Precum o curvă.

Iar Valentina e departe. Înr-o Timișoară în care se trage, se cântă pe străzi, se moare. Poate că și acolo lumea se iubește. Prin subterane, Prin scările blocurilor. Un cântec. Un sărut. Un glonte. Sub privirile guzganilor. O jumară. Muștar și ustutori. Adorm. Fără visuri. Fără Valentina. Fără gânduri. Fără mine.

***

A venit Crăciunul. Telefonul e tot ocupat. Ceaușescu nu mai e. Au venit alții. Nu se mai trage. Ba se mai trage. Suntem democrați. Suntem liberi. Cu voia dumneavoastră, ultimii pe listă. E Crăciun. Curva a rămas undeva, departe. În veacul trecut. Poate și mai demult. În cine știe ce viață anterioară. Aproape e doar această libertate câștigată zilele trecute. O savurez prin toți porii. Am aflat și cum e cu chestia aia. Ce mult seamănă una cu alta. Poți să devii liber la fel cum poți poseda o curvă într-un pod, pe fân. Mai încerc numărul bunicilor Valentinei. Trebuie să o aud. Să-mi spună cum a fost la Timișoara. Cum s-a câștigat libertatea. Cum s-a tras. Cum s-a strigat. Cum a fost revoluția în direct. Are, probabil, atâtea să-mi spună. Am rezolvat o cameră la o cabană din Retezat. Acum, mai toată lumea stă pe acasă. Cabanele dacă au dou, trei camere ocupate. Sigur i-a trecut supărarea. O să-i cânt toată noapte de An Nou. Trebuie să inventez ceva despre revoluția mea.

Telefonul țârâie prelung. O sirenă care dă deșteptarea. În sfârșit! La capătul celălalt al firului bănuiesc că e bunica lui Vali. ”Sărut-mâna. Sărbători fericite! Mihai la telefon. Prietenul lui Vali. Vali e acasă?”. La început n-am auzit decât un hohot de plâns. Apoi, întretăiat: ”Vali nu mai e. S-a dus pe 17 în oraș. Nu s-a mai întors. S-a dus și ea, cu toți ceilalți. Nu s-a mai întors…”. Vocea bătrânei s-a oprit. Respira parcă mai ușor. Nici nu mai plângea. ”S-a dus, Mihai, mamă. S-a dus în piață și nu s-a mai întors. Să n-o uiți, Mihai. Mi-a povestit atâtea despre tine. Să n-o uiți, mamă”. Am pus, încet, receptorul în furcă. Cred că am uitat să mai salut. La ce bun? Televizorul huruie în surdină. Se vorbește non-stop despre libertate. Și Vali, tot pentru libertate a ieșit pe străzi. Aiurea! Parcă știa ea mai bine ca mine ori ca alții ce e aia libertate. S-a dus pentru că nu putea să stea acasă când era atât de multă lume pe străzi. Parcă era discotecă. Aglomerație și cântece. Da, Vali s-a dus în piață pentru libertate, deși habar nu avea ce e aia libertate. Se cânta însă. Se striga. Cum să stai în casă? Nu, n-o s-o uit! Promit!. Niciodată n-o să uit aerul dintre noi, aerul cu care ne asfixiam unul pe altul, până când ni se făcea dor de repirație, de prăbușire, cu aripile strânse mototol între gură și degete. Nălucă pe schiuri, câte banalități ne așteptau la un ceai fierbinte, cu rom, la un vin fiert, într-o cabană înghețată, în vârf de Retezat.

***

Chitara se face zob de geamul camerei. Sticlind în lumina becului, cioburile se împrăștie pe covor. Ce reci sunt! Și tăioase. Ai simțit vreodată un ciob de geam, înghețat, alunecând ușor peste încheietura mâinii? Ușor, ușor de tot? Doar cât să cresteze pielea Să o desfacă deasupra arterelor tremurânde. Ai simțit vreodată tremurul arterelor în fața unui ciob de sticlă închețat și ascuțit, al naibii de ascuțit, precum un brici? Le-ai auzit murmurul în fața ciobului de sticlă? Nicio rugăciune nu sună mai înduioșător decât jelania arterelor și venelor în fața unui ciob ascuțit ca un brici! Doar o împunsătură. O picătură roșie ce se prelinge pe ciob. O a doua înflorind pe perdea. A treia pe covor. A patra. A cincea. A șasea. Cine să le mai numere. Perdeaua e toată un câmp de maci. Covorul la fel. Și a început să ningă. Mai întâi, șovăitor, un fulg răzleț, rătăcit prin câmpul de maci. Apoi încă unul. Apoi, în tandem. O picătură de sânge. Un fulg de nea. O picătură de sânge. Un fulg de nea. Roșii mirese. Albi miri. Doamne, cât poate să ningă! Zăpada acoperă totul. Iar în albul ei imaculat înfloresc macii. Mă desprind, unduitor, dintre maci. Zbor.

***

Oare când a nis atât de mult la mine în cameră? Și ce-i cu șerpii care se furișează sub pielea antebrațului stâng? Ies din venele, din arterele mele, se preling transparenți pe cearceaf și se ridică lângă pat într-o fiolă suspendată. Simt o mângâiere pe cap. Cea care mă mângâie e o asistentă brunetă, cu ochii verzi. Oare de ce toate asistentele au ochii verzi? Îmi zâmbește. ”Stai liniștit. Totul e în regulă!”.

Ah, știu de ce toate asistentele au ochii verzi. Să le pot cânta, să le pot șopti, cântecul acela, îl știți cu toții: ”Fetele cu ochii verzi/ niciodată să nu le crezi…”

***

Foto: agenda.ro