Luptătorii din Rezistenţa anti-comunistă din munţi au fost numiţi “tâlhari”. Demonstranţilor din decembrie ‘89, de la Timişoara, Ceauşescu le-a spus “huligani”. Iliescu i-a făcut, în ‘90, “golani” pe cei care manifestau în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Nişte visători anti-globalizare, care aveau la ei nişte bannere şi nişte cutii de vopsea, au primit anatemizantul calificativ de “anarhişti” la summit-ul NATO de la Bucureşti.

În urmă cu câţiva ani, Mihnea Măruţă şi ceilalţi colegi de la Clujeanul şi Ziarul Clujeanului am fost catalogaţi drept “talibani”. Pentru că nu doream să intrăm în jocurile meschine de interese ale celorlalte publicaţii locale.

Astăzi, Mihnea Măruţă şi un alt fost redactor-şef de la Cotidianul, Cristian Grosu, au fost făcuţi de Cornel Nistorescu, “ciumeţi”. De ce? Pentru că şi-au permis să critice debarcarea lui Pătrăşconiu şi cenzurarea textului despre colaborarea lui Petru Romoşan cu Securitatea.

Ce au în comun “tâlharii”, “huliganii”, “golanii”, “anarhiştii”, “ciumeţii” şi “talibanii”? Faptul că au crezut (şi cred) în nişte principii. Că visează. Că nu sunt dispuşi să renunţe la principiile şi visele lor, indiferent de consecinţele pe care le pot suferi (mai mult sau mai puţin grave) -- pierderea libertăţii (fizice), bătăi, pierderea unui loc de muncă, a siguranţei zilei de mâine şi, nu de puţine ori, chiar pierderea vieţii. Desigur, sunt diferenţe între riscurile pe care şi le-au asumat (ori şi le asumă) fiecare. Dar un lucru e clar: niciodată nu-şi vor pierde demnitatea, libertatea interioară, coloana vertebrală.

Ce au în comun comuniştii din anii ‘50-’60, Ceauşescu, Iliescu ori Nistorescu? Prostia. Convingerea că politica băgatului pumnului în gură este câştigătoare. Ideea că cine strigă mai tare şi înjură mai urât are dreptate. Victoria de moment s-a dovedit, însă, de fiecare dată, ca fiind iluzorie. Rând, pe rând, ei au ajuns acolo unde le e locul. La groapa de gunoi. Alo, are cineva o mătură şi pentru Nistorescu? Că deja a ajuns să pută!