Cele mai multe telefoane pe care le primesc la redacție vin din partea angajaților de la PR care verifică dacă mesajele și comunicatele lor au ajuns la mine ori sunt interesați dacă vreun reporter va ajunge la evenimentele/conferințele de presă pe care le organizează. E un lucru verificat, iar ce care și-au făcut bine temele de PR știu asta, că un refuz direct este mult mai greu decât unul trimis prin poșta electronică.

În ordinea numărului, urmează telefoanele de amenințare cu procese în cazul în care nu ne cerem scuze ori nu publicăm dezmințiri legate de ceea ce a apărut în ziar legat de persoana lor. Ca simplu sfat, pentru jurnaliștii aflați la început de drum – în cazul acestor telefoane nu e cazul să-și facă prea multe temeri și nopți nedormite. Cei care sună nu te dau în judecată. Își încearcă și ei șansa. Dacă chiar vor să te dea în judecată or s-o facă fără telefoane prealabile, ”de atenționare”.

Ei bine, cele mai rare telefoane sunt cele de mulțumire. Acesta e un obicei care s-a pierdut în negura vremurilor. Așa încât, astfel de apeluri pot să-ți facă o zi sau chiar o săptămână întreagă frumoase. De dimineață am primit un asemenea telefon. În această săptămână am publicat în Viața Clujeanului două articole, în oglindă, despre doi jurnaliști clujeni cu jumătate de veac de experiență în presa scrisă, Victor Morea și Virgil Lazăr. A fost un experiment, pentru că am rugat-o să facă acest material pe o colegă aflată la început de drum în carieră, Maria Ilinca Man, studentă în anul II la ”jurnalism”, care are la activ doar câteva articole publicate. Materialele au apărut în ediția din această săptămână a Vieții Clujeanului.

Ieri, mi-a spus un coleg, am fost căutat la redacție (dar nu eram acolo), de Virgil Lazăr. Astăzi, m-a sunat Victor Morea. Ambii m-au căutat pentru a mulțumi pentru articolele apărute. Dacă scriu acum despre acest lucru nu e din orgoliu profesional, ci pentru a semnala această stare de normalitate, care a devenit o excepție într-o țară în care candidații la funcția de președinte al României ”uită” să dea mâna la final cu un jurnalist care mai bine de o oră a moderat înfruntarea lor.

***

P.S. Tocmai doream să atașez imaginile cu cei doi jurnaliști clujeni la acest comentariu, când am observat un detaliu extrem de interesant – ce scrie pe acreditarea de presă a lui Virgil Lazăr, eliberată în 1981: ”Carte de ziarist” . Atenție așadar, ”carte” și nu ”legitimație”. E o diferență pe care majoritatea jurnaliștilor din ziua de azi, obișnuiți să scrie mai mult decât citesc, e greu să o înțeleagă.

Victor Morea

Virgil Lazăr