Ploaia măruntă o cunoşteam dintotdeauna,

de pe tălpile pantofilor, a “adidaşilor” sport

sau a bocancilor purtaţi până târziu în primăvară,

de pe umbrelele, multicolore unele,

negre, cu mâner de plastic ori de sidef altele,

dar mai ales de pe părul tău

când ai uitat şi umbrela cea galben-albastră

şi pe cea roz cu floricele albe cu patru petale

primită cadou, de ziua ta, de la Ghenghi,

verişoara cu păr roşcat care niciodată

nu ştie să-şi pună frâu la vorbă

şi-i zice de “p… mea” şi de “futu-i”

ori “îmi bag picioarele”…

Dar asta nu are nicio importanţă

pentru că rămăsesem la ploaia cea măruntă,

pe care o cunoşteam dintotdeauna,

unii o numesc “mocănească”, tu “londoneză”,

deşi “londoneză” e ceaţa şi, de fapt,

nu ştiu de unde ţi-a venit ideea,

de vreme ce nici tu şi nici sângele străbunilor tăi,

de moşieri prinşi în furci la ‘907,

n-au pus picioarele pe malurile Tamisei;

da-ţi place să te alinţi ca o birmaneză aristocrată

în faţa pisicilor de burlan, plouaţi şi ei…

Pentru că totul a pornit de la ploaia aceea măruntă,

fie, zisă şi “londoneză”, care te-a prins fără umbrelă

şi atunci ai dat buzna în “Arizona”,

ai privit mirată bărbile de la mese;

un picur din păr s-a zdrobit de ciment

şi zgomotul iubirii te-a trezit din reverie,

aducându-ţi aminte de ce te-ai refugiat

în localul ăsta cu bărboşi,

şi ţi-ai zmucit capul, de două ori, spre stânga şi spre dreapta,

picurii din păr s-au ridicat, odată cu fumul ţigărilor,

spre tavan unde, condesându-se,

s-au întors pe bărbile şi în cafelele comesenilor,

stârnind o mică furtună în fiecare ceaşcă.

Ai zâmbit.

N-aş spune că vinovată,

mai degrabă şmechereşte, să înţelegem,

să ne dăm seama,

că ştii că aici îşi beau poeţii cafeaua…