Citesc la Mihnea pe blog despre modul în care una dintre primele decizii ale lui Cornel Nistorescu ca director editorial la Cotidianul – a fost ascunderea (cred că formularea e mai corectă decât “scoaterea”) de pe ediţia online a articolului despre colaborarea lui Petru Romoşan cu Securitatea.

Mai mult decât actul de semi-cenzură, mă interesează însă, mai mult turnătoria. M-am întrebat, nu de puţine ori, care ar fi fost decizia pe care aş fi luat-o în condiţiile în care m-aş fi trezit cu un securist la uşă cu foaia şi pixul pregătite. Şi, mai ales, cu diferite informaţii (nu despre mine), ci despre rude apropiate (prieteni, părinţi, fraţi etc.). Aş fi semnat sau nu, încercând să-i fentez ulterior cu informaţii inutile, irelevante, sau aş fi refuzat colaborarea indiferent de consecinţele pe care acest lucru le-ar fi adus apropiaţilor mei? Îmi place să cred că aş fi ales varianta a doua.

Cu toate acestea, în anumite cazuri limită, pot să înţeleg de ce anumite persoane au “colaborat”. Chiar să le acord statutul de victime celor care au ales să-şi facă rău lor înşile (şi celor pe care apoi îi turnau), pentru a-i proteja pe cei de care era legat afectiv.

Ce nu am înţeles însă a fost comportamentul lor după ‘89. Atunci când li s-a oferit o şansă extraordinară de a se împăca cu propria persoană, de a mărturisi, de a se retrage un timp din spaţiul public (celebrii 5 ani din punctul 8 ai Declaraţiei de la Timişoara…), şi de a reveni ulterior.

Faptul că nu au avut un asemenea curaj, mi-a oferit un răspuns la întrebarea “de ce au cedat?”. Nu, nu şantajul cu posibilele rele care s-ar fi abătut asupra lor, a familiilor sau prietenilor lor, a fost cauza, ci laşitatea.

De fiecare dată când aud de un astfel de caz, când e vorba de o persoană a cărei activitate am apreciat-o, se rupe ceva în mine. Pentru că sunt cazuri care vorbesc despre nimicnicia fiinţei umane. Despre fricile şi spaimele cărora nu le sunt capabili să le facă faţă. La care se adaugă un sentiment de frustrare şi revoltă împotriva celor care au gândit şi au construit un sistem bazat pe exploatarea acestor frici şi spaime umane.

E terifiant şi diabolic în acelaşi timp să te gândeşti la întreaga piramidă, cu sute de mii sau chiar milioane de oameni şantajaţi, controlaţi şi, nu de puţine ori, recompensaţi şi promovaţi prin intermediul acestor fire invizibile – temeririle şi fantasmele fiecăruia.

După aproape 20 de ani de la căderea acestui sistem nu-i mai pot judeca şi condamna pe cei care au turnat. Cred (şi sper) că în toată această perioadă au avut destule insomnii cauzate de gestul lor. Să trăieşti 20 de ani, întrebându-te în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă ce se va întâmpla dacă cei care te apreciază, care îţi sunt prieteni (şi, mai mult, dacă printre ei se numără şi cei pe care i-ai turnat), află ceea ce ai făcut, e o pedeapsă suficient de mare. Mai ales dacă măcar o fărâmă de conştiinţă le-a rămas vie. Dar tăcerea şi laşitatea lor în toată această perioadă mă doare.

P.S. Pentru cei mai tineri. Să fi colaborator (turnător) la Securitate înseamna să întocmeşti, periodic, rapoarte informative despre persoanele în anturajul cărora trăiai şi îţi desfăşurai activitatea (inclusiv rude şi prieteni). De cele mai multe ori, erai recrutat ca turnător prin şantaj (ameninţarea cu un posibil rău care ţi s-ar putea produce ţie sau apropiaţilor tăi). Există şi categoria celor care au turnat pentru a obţine sau pentru a-şi păstra anumite funcţii, avantaje, privilegii. Pe baza rapoartelor informative deveneau şantajabile şi alte persoane care, ulterior, cedau şi intrau în sistem, devenind, la rândul lor, turnători. Au existat şi persoane care au rezistat şi, cel puţin în aparenţă, au avut de suferit şi de pierdut. Dar care au rămas libere.

P.S.2 Despre colaborarea lui Petru Romoşanu cu Securitatea nu este pentru prima dată când se scrie. În 2006, Marius Oprea a afirmat despre Romoşanu că a fost unul dintre acuzatorii lui Andrei Pleşu.