Într-o seară de vară (au trecut ceva ani de atunci) am nimerit în grădina unei case de pe Moţilor. La o masă vreo cinci hăndrălăi, unul mai interesant decât altul, îşi umflau penele în jurul unei suave domnişoare blonde, încercând să-i intre în graţii. Când am ajuns, le-am simţit privirea odihnindu-se pe jugulara mea, pe care ar fi fost gata să o sfâşie în bucăţi de supărare că a mai apărut un pretendent.

Foto: Lavinia Olău

Mi-am cântărit şansele, în condiţiile în care, evident ceilalţi lucrau “în echipă” şi aveau deja un avantaj. Mă gândeam să mă rezum doar la a face cunoştinţă şi să-mi păstrez atacul pentru un moment ulterior, mai favorabil.

N-am apucat să schiţez vreo intenţie. Iza (cum aveam mai târziu să aflu că o cheamă) a deschis poşeta şi a scos o carte. Contrariaţi de gest, pretendenţii s-au oprit, aşteptând să vadă ce va urma. În liniştea care s-a lăsat, Iza a întors cartea, a privit-o, a ridicat privirea şi, arătând cu degetul fotografia de pe ultima copertă, a întrebat, uşor neîncrezătoare, uşor admirativă: “Tu eşti ăsta?”.

Da, eu eram “ăla” . Trecuseră mai bine de zece ani de când mă reapucasem să scriu poezii. Eram în liceu şi eram prea timid pentru a-i spune unei fete că o iubesc. “În secret”, de fapt cu intenţia clară de a se afla, am deschis primul caiet de versuri. Se înţelege, un prieten “bun”, chipurile pentru a mă ajuta, s-a oferit să-i dezvăluie “secretul” lui Ane Maria, fata căreia îi erau adresate poeziile. Mi-am dat seama, mai apoi, că, de fapt, prietenul în discuţie se folosise de versurile mele pentru a avea el un pretext să intre în vorbă cu Ane. Mă rog, nu i-a ieşit nici lui, iar mie cu atât mai puţin.

Nu am dezcurajat însă. Am continuat să scriu poezii şi cărţi, visând mereu la ziua în care o prinţesă va năvăli la masa mea, subjugată de scrierile mele . Ei bine, după 11 ani (dacă am calculat bine), minunea s-a împlinit şi mă pregăteam să-mi savurez momentul de glorie. Revenirea cu picioarele pe pământ a fost, însă, şi mai fascinantă! Din amănuntele care au ieşit la iveală ulterior, am aflat că, de fapt, nu Iza, ci prietena ei cea mai bună, Lavinia, era cea care îşi fixase “azimutul” pe persoana mea. Detalii suplimentare (ţinând cont că a fost un moment pe care îl aşteptasem atât de mult, să-mi fie scuzată lipsa de modestie): Iza avea cartea de la Lavinia, care, la rândul ei, o primise de la unul dintre profesorii ei de la “psihologie”. Profesor care i-o împrumutase pentru a pregăti o temă (un studiu de caz asupra personajului din carte), pe care să o prezinte la un seminar.

Se înţelege, ce a urmat e destul de previzibil. Într-o altă seară, aparent întâmplător, dar, de fapt, calculat şi aplicat, Lavinia a năvălit la mine la masă… Cum s-a terminat toată povestea nu face însă tema acestui text, care nu se doreşte deloc a fi unul trist ori nostalgic. Dimpotrivă!

De fapt, tema acestui articol este relaţia unui scriitor sau jurnalist cu cititorii (ascultătorii sau telespectatorii) lui. Momentul acela incredibil în care cititorul indefinit, teoretic, greu clasificabil prinde viaţă. În care dobândeşte un chip şi se individualizează.

Fără a ajunge la intensitatea momentului descris mai sus, au fost şi alte clipe de “glorie”.

La ziar, când unei studente aspirantă la statul de jurnalist nu-i venea să creadă că o să lucreze cu autorul cărţii pe care tocmai o citise. Carte pe care i-o recomandase soră-sa, care o împrumutase de la o prietenă care, la rândul ei, o avea de la soră-sa (dacă am reţinut corect tot lanţul “trofic”).

La Năvodari, la vreo două luni de la episodul cu “tu eşti ăsta?”, cu Lavinia plimbându-mă pe plajă, am fost oprit de o doamnă în jur de 40 de ani. “Nu vă supăraţi, sunt din Zalău. Am pus pariu cu soţul meu. V-am auzit vocea când aţi trecut pe lângă noi. El spune că d-voastră transmiteţi meciurile lui Silcotub din cupele europene la handbal feminin. Eu zic că vă confundă”. Cu tristeţe (pentru ea) am informat-o că a pierdut pariul.

Nu au fost singurele momente absolut magice (pentru mine) în care am avut ocazia să-i văd şi eu pe cei care m-au citit ori care mă ascultau la radio. Mă rog, nu mă refer la cititorii previzibili (cei care vin la lansări, colegii de breaslă, diferiţi consumatori avizaţi de presă – politicieni, oameni de afaceri, funcţionari etc.).

Asemenea întâlniri şi momente sunt cele care îţi dau puterea să mergi mai departe. Să te convingi pe tine însuţi că, în ciuda opiniei majoritare, mai există oameni pentru care contează ceea ce faci, care te urmăresc, care te citesc şi care te înţeleg. De ceva mai mult de o lună, mi se întâmplă un lucru uluitor. Graţie Facebook am reuşit să găsesc peste 2.000 de prieteni care mă urmăresc pe blog şi care mă citesc. Şi, la fel cum ei mă pot “citi”, la rândul meu îi pot “citi” din imaginile pe care le-au postat, din link-urile pe care le distribuie sau pe care le apreciază, din comentariile pe care le fac.

E un lucru absolut extraordinar să poţi să cunoşti persoanele cărora li te adresezi. Chiar dacă această cunoaştere se rezumă la detaliile din contul de pe Facebook al fiecăruia. Un chip. Câteva frânturi din viaţa şi pasiunile fiecăruia. Bucuriile fiecăruia. Pare puţin, dar e fantastic.

Pentru toate acestea, pentru tonusul extraordinar pentru scris pe care mi l-au (mi l-aţi) transmis nu pot spune decât atât: Mulţumesc! Tuturor prietenilor de pe Facebook.

***

P.S: Prima dată am publicat acest text pe 17 septembrie, la două luni după deschiderea blogului, când numărul pritenilor de pe Facebook trecuse de 2.000. Ieri a trecut de 4.000.