Uite ce interesant! La prima citire l-ai categorisi, precum autorul, “necrolog”. După ce citeşti şi comentariile însă…

Nici că mă gândeam vreodată că închiderea, abandonarea, ştergerea unui blog se poate transforma în subiect de dezbatere. Ba încă a unei dezbateri, dincolo de adierea melancolic-nostalgic-romanţioasă, extrem de serioase.

La Fumi pe blog puteţi citi articolul şi comentariile. Şi uite aşa ajungi să te întrebi (cred că va fi o listă lungă de întrebări):

1. Pentru cine deschizi un blog? Pentru tine? Pentru prietenii cunoscuţi? Pentru prietenii virtuali? Ca şi act de scriitură, blogul e un fel de carte. Iar cel mai frumos răspuns la întrebarea “De ce scrii?” îi aparţine (opţiunea mea ) lui Esterhazi Peter: “De fiecare dată când scriu o carte mă gândesc că o să cuceresc o femeie care o va citi” (citatul e aproximativ). Cred că lucrul e valabil şi în cazul femeilor.

2. Şi tot de la Esterhazi: “Există o femeie. În săptămânile cu soţ mă iubeşte, în săptămânile fără soţ mă urăşte, dar în fiecare săptămână vrea să-mi schimbe viaţa.” (“O femeie”). Iar blogul e la rândul lui “o femeie” care în fiecare săptămână (zi) încearcă să ne (vă) schimbe viaţa.

3. Psihologii au inventat “terapia prin scris”. Şi susţin că, în multe cazuri, funcţionează. Din acest punct de vedere, blogul are şi funcţia asta, de terapie.

4. Nu cred că cineva şi-a deschis cândva, vreodată, un jurnal gândindu-se că va fi unicul lui cititor. Un blog, cu atât mai puţin. Vrei ca ideile tale să îmbrace o formă, să ajungă la alţii, să se confrunte cu ideile lor, să-i cucerească, să-i irite, să-i bucure ori să-i enerveze. Nu în ultimul rând, pur şi simplu să le dea de gândit.

5. “Eu l-am făcut, eu îl omor”. Hmm… poţi aplica vorba asta în cazul unui blog? Gata? Asta a fost tot? Îmi iau jucăriile şi plec? De ce ai închide un blog? De ce l-ai şterge? Mai ai dreptul ăsta?

A naibii treabă şi blogurile astea. Crezi că e o joacă, o fantezie de moment, de care te poţi debarasa oricând, precum o fustă ori o pereche de pantofi care “nu se mai poartă”. Şi constaţi că nu e aşa. Că din voluntariat se transformă în obligaţie şi nu mai dormi bine nopţile gândindu-te la întrebarea “Mâine despre ce o să mai scriu?”. Şi uite aşa blogul devine drog şi tiranie, iar de uiţi ceva mai mult actualizarea lui te trezeşti cu o coadă de cititori care îţi bat în “fereastră”: “Alo, ai adormit? Ai plecat în vacanţă? Pe unde umbli? Ce mai faci?”.

Păi, în aceste condiţii, se poate să le trânteşti uşa (“fereastra”) în nas? Hmm…