Se înţelege, totul a început într-un birt, la o bere, că nu prea ştiu un alt loc unde ar putea doi poeţi să se ia la harţă pentru a intra în graţiile unei fete frumoase. De asemenea, se înţelege că poeţii nu-şi sparg halbele în cap, nu se trag de bărbi, nu-şi varsă măruntaiele cu şişurile, nici măcar cu plumbi nu se găuresc. Pentru că poeţii au alte arme.

Motto:

Se-ntorc poeţii din război,/tot câte unul, câte doi,/dar nimeni nu-i mai vrea-napoi/că n-au murit, că nu-s eroi…

***

Miza era pe măsura înfruntării: frumoasa fată a acceptat să petreacă o noapte cu învingătorul (să fim bine înţeleşi, “să petreacă” înseamnă pur şi simplu “să petreacă”, nimic mai mult şi nimic mai puţin).

Aşadar premiul a fost stabilit, iar armele alese. Să nu credeţi însă că poeţii s-au grăbit. În fond, timpul e ultima lor problemă. Unde mai pui că pe cât de provocatoare era miza pentru învigător, cu atât mai mare era riscul pentru învins. Au trecut ani, armele s-au ascuţit, coniacul a îmbătrânit. Dar într-o zi…

Ei bine, într-o zi, poezia a fost aruncată pe mese. Ion Mureşan vs. Mihai Goţiu.

Era prin toamna lui 2007. Regulile erau foarte simple. Fiecare îşi citeşte propriile poezii, pe rând, iar câştigătorul e desemnat prin aplauze (sau huiduieli, dacă ar fi fost cazul) de către consumatorii din birt. Din Insomnia. Dar, mai întâi, aveam nevoie de un arbitru, care să arunce banul. S-a nimerit să fie Natalia.

Uite aşa, prin voinţa Fortunei şi mâinile Nataliei, am început io.

Chiar aşa, iubito

Îţi mai aminteşti…

Odată eram propriul nostru vers

Şi ne citeau toţi, înciudaţi,

Se albăstreau când ne vedeau

Oraşul ne era la picioare

Şi îl tăvăleam fără milă,

Să-ţi povestesc de Bulgakov, nu, nu de scriitor,

De cafenea, cum exploda când năvăleam în ea…

De Insomnnia, da, de cea veche, cum trosneau mesele,

Cum plesneau halbele, cum se răscoleau pereţii aceia infami

Cum behăiau oile şi sughiţau porcii…

Şi-n capăt de mare, la Năvodari, îţi mai aduci aminte de educatoare

Cum îşi strângeau copiii, ca nu care cumva

Privirea lor să ne ţintuiască pe valuri…

Aaaa… şi la filme, la teatru

Cum îşi uitau actorii replica,

Ba chiar şi regizorul ăla, cu nevastă şi casă

Uita de spectacol şi venea la masă

Doar, doar l-ai blestema c-un surâs

Ce vremuri, iubito, ce vremuri…

Ce de poeţi îţi sorbeau glezna

Şi berea din halbe…

Da, iubito, pe atuncea atâtea cuvinte aveam

Că şi uitam să ni le mai spunem,

Oricum nu conta atâta vreme

Cât noi eram propriul vers.

Acum, doar marea mai ştie poezia asta

Şi-o poartă pe valuri spre ţărm

Dar cine s-o mai asculte când toţi poeţii

s-au dus la război…

Apoi, a urmat Muri:

“Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista

şi le este foarte, foarte ruşine.”

***

Iar când un poet ia o pauză de o vodcă, altul preia ostilităţile:

Am îmbătrânit, iubito,

Alţii sunt poeţii străzii şi ai bulevardului,

Ei strâng aplauze şi săruturi fierbinţi,

Gleznele puştoaicelor în pumni…

Cu ei n-am nicio şansă

Că ei atacă în haite

Şi nu te lasă nici măcar să îi priveşti pe vizor…

Iubito, mă dor cuvintele

Ce se-nvelesc în asfalt

Pe unde calci cresc nuferi

Şi răsuflarea mea îi usucă,

Tu visezi la iad

Şi te acoperi de falduri,

Eu, cafeaua o beau până-n zaţ

Şi mă întreb de e caldă friptura…

Iubito, pe când nu te cunoşteam

Ţi-am scris odisei

Te aşteptam cu palmele-cărţi

Şi cuvintele n-ajungeau

Să-ţi spună tot…

…

Am ars prea repede, iubito,

Nici măcar n-am apucat

Să ne toropim cu totu-n păcat,

Nici măcar zâmbetul,

Nici măcar…

Mă dor toate, iubito,

Oasele, pulpele, capul,

Cuvintele ce scrâşnesc

Şi nu vor, nu mai pot

Să te aducă-napoi…

Puteam fi marea iubire a oraşului,

Puteam fi primii lui păcătoşi,

Puteam să cădem de pe turlele bisericilor,

Să intrăm în trotuar

Şi să-i înghiţim pe toţi cei care

Ar fi călcat peste noi.

În mare de intram,

Nu ar mai fi fost loc de alţi îndrăgostiţi,

Nisipul sticlă s-ar fi prefăcut

Şi-ar fi scrâşnit în măselele proştilor

Care nu mai cred în iubire…

Puteam fi, iubito, puteam fi…

Desigur, vă aşteptaţi ca la un moment dat, ca în orice duel, să existe un final. Un prea-fericit câştigător şi un învins. N-o să vă mai pun răbdarea la încercare. Ei bine, când ultima poezie trebuia să se stabilească învingătorul… s-a luat curentul. În liniştea care a urmat, ca şi cum s-ar fi coborât de undeva de deasupra oraşului, s-a auzit doar vocea poetului…

La final, nimeni nu a avut curajul să aplaude. Liniştea a pecetluit remiza şi… revanşa. Pentru că, evident, un asemenea duel nu se putea consuma într-un singur act. Povestea a continuat în primăvara lui 2008. Şi continuă şi astăzi. Într-o zi, dacă ajungeţi prin Cluj şi se întâmplă să intraţi într-un birt să nu vă miraţi dacă daţi peste doi bărboşi care, în faţa unui coniac şi a unei vodci, îşi recită poemele aşteptând aplauzele comesenilor. Şi, în funcţie de intensitatea lor, visează la o noapte cu o fată frumoasă.

***

Foto: Vakarcs Lorand