”Dacă duminică ar fi alegeri locale la Cluj-Napoca, ar mai ieși Boc primar?”. Întrebarea au pus-o colegii de la voxpublica.ro. Răspunsul meu e ”da”. Tu ce crezi?

O prietenă foarte dragă m-a apelat de dimineață pe chat, foarte supărată: ”Sunt pachet de nervi. Ai văzut ce scrie Alexa de tine?”. ”Nu. Trebuia? Chiar nu am vreme de toate mizeriile”. Cum mi-a dat însă link-ul, am intrat și am citit. Și, dintr-o dată, ziua mi-a devenit mai frumoasă! Habar nu aveam că am dobândit în presă imaginea unui demolator. De inițiative proaste pe bani publici, se înțelege.

Uite, ca să vă conving că nu am nimic cu Primăria. Că atunci când face ceva bine, consemnez. În vară a instalat în Parcul Central o bicicletă de fitness, de care am uitat să scriu. Foarte bine. Bravo! Iar voi ar fi bine să nu vă mai holbați, ci să puneți mâna (ăăă… picioarele) și să exersați!

Nu. În ciuda a ceea ce își închipuie unii și alții despre mine, vreau să vă asigur că scopul vieții mele nu este să mă distrez pe seama funcționarilor din Primărie. Alte lucruri îmi fac viața frumoasă. Altele sunt visele mele. Măcar de m-ați crede… Singura întrebare pe care nu mi-am pus-o însă e dacă nu cumva unii dintre angajații Primăriei își doresc să devină vedete. Pentru că, de fiecare dată când eu ajung acolo, la ei, la Primărie, ei fac tot ce le stă în puteri pentru a ajunge aici, la mine. Pe blog. Și apoi în ziar

Apoi mi-am dat seama. Da, e o zi de marți, 13. 13 octombrie. Nu noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie. Octombrie. 13 octombrie, ora 20.15. Și afară ninge. Din păcate nu am un aparat de fotografiat să vă pot convinge, așa încât trebuie să mă credeți pe cuvânt.

Deși nu am înțeles prea bine ideea cu piesa lui Freddie Mercury iar prin fondul sonor și-a găsit locul și o ambulanță, flash mob-ul Tribute for Michael Jackson a strâns câteva sute de fani în fața Casei de Cultură a Studenților din Cluj.

Astăzi, de la ora 19, ar trebui să se întâmple undeva în Cluj. Un flash mob în memoria lui Michael Jackson.

Puțini sunt clujenii care nu l-au știut și nu și-l amintesc pe Lulu. Clovnul, nebunul (cum doriți să-i spuneți) care îi înveselea pe unii și îi speria pe alții. De aproape doi ani, Lulu i-a părăsit pe clujeni. Nu-l mai aude nimeni rățoindu-se în autobuz la unul sau altul – ”măi, ceacanăule!”, expresie pe care a făcut-o celebră – după care izbucnea în râs. În urma lui au rămas poveștile și legendele. Iar una dintre ele are toate șansele să devină film. Și nu orice film, ci unul regizat de Cristi Mungiu, regizorul distins la Cannes cu ”Palme D Or”.

”Tati, am cunoscut un artist, un irlandez care nu-mi dă pace”. ”Eu i-am spus că un constructor e un constructor, dar degeaba…”. Și uite așa, clujeanca Josephine, fără să asculte de sfaturile tatălui ei, l-a dat pe inginerul constructor pe un artist. Și s-au iubit și s-au logodit.

Satirul s-a ridicat uşor de pe soclu şi şi-a luat zborul. Am auzit doar un scrâşnet. Şurubul care-i străpungea copita dreaptă şi care l-a ţinut ţintuit decenii de piatră şi-a slăbit strânsoarea şi a plesnit cu un pocnet sec. În urmă au rămas nişte mici bucăţele de gips. Prin spatele de cal au ieşit aripile. Mici şi verzi, ca ale unui copil de doi ani. A cântat ce a cântat la flaut. A lovit de două ori din aripi. Ştia deja să zboare. Era toamnă şi sub vântul stârnit de aripile satirului s-a desprins o duzină de frunze şi castane.