În vara anului trecut, știrea închiderii săptămânalului ”Clujeanul” a fost preluată și dezbătută de numeroase publicații locale și naționale, precum și pe bloguri. Apelativele ”știre șoc”, ”bombă” etc. au fost termeni în care a fost consemnată închiderea ziarului care de la primul și până la ultimul său număr, mai bine de nouă ani, a fost liderul detașat și autoritar al publicațiilor din județul Cluj.

De câteva zile scriu pe VoxPublica. Primele telefoane și mesaje: de felicitări și de încurajare. Primele comentarii: de susținere, de aprobare, înjurături, argumentate, total pe lângă gard. Primele întrebări: ”Măcar te plătesc?”, ”Te-ai dat și tu cu mogulii?”, ”De ce?”.

“Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Creativitatea se naşte din necesitate precum şi ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe sine însuşi, fără a rămâne “depăşit”.

”A fost sau nu a fost Revoluție?” După 20 de ani, întrebarea a rămas la fel de actuală. Săptămâna trecută am participat la un maraton legat de această temă. Într-o cafenea clujeană (Zorki Photo Caffe) a fost o lansare de carte (”Str. Revoluției, nr. 89”), urmată de proiecția unui film francez despre manipularea mediatică din decembrie 89 și de o discuție cu Ruxandra Cesereanu și Mihai Hurezeanu.

Se sprijină mai întâi în cotul drept, apoi în genunchi și în palme și iată-l, în cele din urmă, în picioare, ducându-și mâna la cap, aranjându-și părul lățos, uleios și decretând: ”A căzut, mă! A căzut!”. ”Închide dracului ușa aia și zi cine a căzut?”. Ușa rămâne însă deschisă. La fel și răspunsul lui Apetrei. ”A căzut, mă, dacă vă zic. A căzut! Acu se dă la televizor. A căzut Ceaușescu!”

Valurile istoriei m-au surprins ronțăind șorici și coadă de porc. Așa a început Revoluția pentru mine – la tăiatul porcului. Tăiatul porcului a fost norocul fratelui meu, care făcea armata la Timișoara, la unitatea militară de lângă aeroport, la Pădurea Verde. În primele zile, când armata a fost scoasă pe străzi și a tras în manifestanți, a fost în permisie. Pe 19 decembrie însă s-a întors la Timișoara.
Sub beneficiul ficțiunii, am publicat povestea acelor zile în urmă cu 7 ani, în romanul ”Senzaționala evadare a lui Mihai Goțiu povestită chiar de El”. Acum, după 20 de ani de la Decembrie 89, am hotărât să republic online amintirea acelei săptămâni de foc. Cu mențiunea că, fiind vorba de literatură, numele unor personaje și unele întâmplări au fost schimbate.

”Nu știu cum e viitorul. Nu am venit ca să-ți spun cum o să se termine. O lume fără control, fără granițe și limite. Unde mergem de acolo e o alegere pe care ți-o las ție.”

”Eu iti urez, pe langa libertate,/ Sanatate/ Si alte rime asortate,/ Sa fii iubit si sa-mi faci un copil”

Iar atunci când vrei cu adevărat ceva, am mai învățat să nu stau cu mâna întinsă. Poate pică. Poate cade. Am învățat să iau. Să lupt. Să mă zbat. Să greșesc. Să învăț din greșelile făcute. Iar când am făcut ceva bine, să nu mă opresc. Să merg mai departe. Să irit. Să deconstruiesc mituri. Să am dreptate. Să nu am dreptate. Să primesc felicitări. Să primesc pumni în gură. Să ripostez când sunt lovit. Să mă ridic. Să merg mai departe.
Mai am mult de mers. Mulți oameni și lucruri de cunoscut. Multe cărți de citit. Filme de văzut. Multe zâmbete de primit. Și de oferit. Multe beri și pahare de vin de băut cu prietenii. Multe povești de ascultat. Și multe povești de dat mai departe. Multe nopți de nedormit, încercând să găsesc răspunsuri la întrebări. Multe căni de cafea și ceai mă mai așteaptă. Multe, multe, foarte multe lucruri de schimbat. În mine și în jur.

Nu știu alții cum sunt, dar mie mereu mi-au fost de ajutor prietenii și cărțile. Săptămâna am început-o cu un sentiment difuz de nemulțumire, de apatie, de încordare și de ateptare în același timp. Totul suprapus peste o răceală ușoară. Genul acela de zile în care nu-ți dorești decât să de întorci de pe o parte pe alta a patului, cu o zână bună care să facă ceaiul prin preajmă.