Puteam fi marea iubire a oraşului,

Puteam fi primii lui păcătoşi,

Puteam să cădem de pe turlele bisericilor,

Să intrăm în trotuar

Şi să-i înghiţim pe toţi cei care

Ar fi călcat peste noi.
***
Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate

“Dacă vei reuşi să treci vreodată dincolo de sclipirea solzilor, nu te speria! Sînt eu! Poate că departe unul de altul ne vom înţelege excelent!”

Chiar aşa, oare Dumnezeu e microbist?

Ţine cu Dinamo ori cu Rapid sau, poate,

cu provincia, cu Ştiinţa ori Poli?

Dar nu. Ar fi prea boem, ca-n Bănie,

în alb şi albastru, să-l scandeze pe Balaci.

Mai degrabă în Grant, printre ţigani,

pregătind bannere pentru etapa de mâine,

când Il Luce îl înfruntă pe Dinu…

***

“Nu, Dumnezeu a fost Versace,

poate nu chiar homosexual,

dar altfel nu-mi explic de unde atâta imaginaţie,

inspiraţie, curaj,

sau, poate, Dumnezeu e Michaeeeel!”,

strigă, dându-şi ochii peste cap,

personajul de la masa de lângă…

Ideea de scriitor român e incompatibilă cu cea de succes. Scriitorii sunt, prin definiţie, anti-vedete. Anti-modele. În pragmatismul ei, nici o mamă “normală la cap” nu-şi poate dori pentru fiul ei o carieră de scriitor. De “ciudat”. De “neînţeles”. Mai jos decât scriitorii nu sunt decât boschetarii. Un scriitor este, cel mult, compătimit. Nici într-un caz iubit. De iubit, iubim manelele, banii, posturile înalte, maşinile de lux, pisicuţele în bikini care bântuie topurile de muzică şi fanteziile celor ce adorm în budă cu “Hustler” ori “Penthouse” în braţe.

“Coming soon”. “Alice in Wonderland”. Tim Burton. Johnny Depp. Ăsta e afişul pe care l-am văzut în urmă cu două săptămâni la Cinema City. “Woaw!” (vorba mess-ului) am exclamat!

Oamenii normali există pentru că e nevoie de o medie şi pentru că specia are nevoie de o masă critică pentru a se perpetua. În plus, normalitatea e necesară şi pentru a avea un etalon pentru geniu (e drept, şi pentru prostie, în acelaşi timp). Din păcate, normalitatea vrea să fie exclusivă. În numele marelui număr al indivizilor normali, “anormalilor” li se aplică electro-şocuri, duşuri reci, lobotomii, pumni în gură

Pierderea unui loc de muncă şi a siguranţei zilei de mâine reprezintă un rău incomparabil mai mic, faţă de pierderea coloanei verticale. Dacă eşti capabil, dacă eşti profesionist, chiar şi în această perioadă de criză îţi poţi găsi un loc de muncă. Sau poţi porni o afacere pe cont propriu. Verticalitatea pierdută, rămâne pierdută de-a pururi.

Bruce Willis a turnat până acum 4 serii din celebra peliculă “Die Hard”. Pornit sub genericul “Greu de ucis”, săptămânalul “Viaţa Clujeanului” a ajuns la ediţia cu numărul 10. Asta chiar dacă cei mai mulţi i-au prognozat cel mult 2-3 apariţii, iar cei mai optimişti au mizat pe 6-7. Cu toate acestea ziarul jurnaliştilor independenţi din Cluj, editat pe propriile economii, merge mai departe.

Acum vreo două nopţi, Cuba s-a desprins de pe crengile cireşului sălbatic din faţa geamului meu şi a dat buzna la mine în cameră. M-a îmbrăţişat şi m-a luat la dans. Mirosea a mare, a nisip încins, a amforă arsă, a floarea soarelui.

Aparent, între Leonard Cohen şi Leonard Doroftei există doar un lucru comun – prenumele. Un şir de coincidenţe stranii, început în urmă cu aproape 6 ani, când Doroftei a pierdut titlul mondial din cauza unui pahar de apă băut în plus, a făcut însă ca aseară să ajung să-l ascult live pe Leonard Cohen