…n-am rezistat nici macar pana la pauza. Prin minutul 30 am plecat. Ai refuzat oferta unui ceai fierbinte. Oricum nu ar mai fi salvat nimic. Te-am lasat acasa. Mi-am dat seama atunci ca eroii trebuie lasati sa-si traiasca viata doar in amintirile copilariei. Mai tarziu, nu-ti mai sunt de nici un ajutor, doar te incurca. De fapt, s-ar putea ca dascalii sa fi avut dreptate – zeii au murit de mult.

Exista unele lucruri la care visam o viata. Cand sunt pe punctul de a se implini, le dam insa cu piciorul. Am incercat de multe ori sa gasesc un raspuns legat de masochismul acesta genetic al omenirii. Singura concluzie la care am ajuns e ca, de fapt, nu este vorba de nici un masochism, ci mai degraba de egoism. Din egoism ne refuzam implinirea viselor, pentru ca ne e frica sa nu cumva sa ramanem fara ele.

Facu doi pasi si apoi, spre uimirea lui Vasile, se aseza in fund si incepu sa rada in hohote. Nu se astepta ca Vasile sa inteleaga. Se afla in piata viitorului sat Piatra Alba, locul unde, teoretic, ar trebui sa se mute Rosia. Localitatea exista deja. Doar ca era construita din carton. Ma rog, din scanduri. Cladirile aveau numai fatade si senzatia era ca te afli pe un platou de filmare. In copilarie, cand se uita la filmele cu cowboy, exact asa isi imaginase ca ar arata un platou de filmare. Si visase pe atunci ca va ajunge si el intr-un asemenea loc. Uitase de visele acelea. Nu era insa nici la Hollywood, nici in Vestul Salbatic.

Pentru corpul uman nu s-a inventat inca notiunea “Delete”. Dai “Delete” pentru plamanii ciuruiti de nicotina si primesti altii noi. Dai “Restart” si esti iarasi bebelus. Ori poate soim al patriei. Sau pionier. Depinde de “nivelul” la care ai facut ultima salvare. Sau de unde vrei s-o iei de la capat…

Nu, pentru corpul uman inca nu exista notiunea “Delete”. Nici “Refresh”. Nici “Restart”.

De pe terasa carciumii privesc apele Rosiei, involburate si maloase, purtandu-si spre Cris oxizii de siliciu. O apa otravita, in care viata nu-si mai are loc. Doar moartea se prelinge la vale. Apa blestemata. Precum satul, precum locuitorii lui, precum toti cei care ajung aici. Casele albe, mirosind parca a var proaspat, sunt doar o iluzie. Imagini de ilustrate publicitare, goale insa pe dinlauntru. In curand n-o sa mai ramana nimic din ele. Blestemul Rosiei le coscoveste deja acoperisurile…

Lumea se naste si moare intre coapsele unei femei. Jumatate din lume viseaza, tanjeste sa se intoarca intre coapsele unei femei. Cealalta are coapse de femeie.
Primele acorduri ale unei muzici clocotitoare pornesc din arcuirile ritmice ale pulpelor, rezoneaza in genunchi pentru o clipa, dupa care urca, sfasietoare, in coapse.

Dati-mi voi sa dedic aceasta carte tuturor celor care nu si-au facut din supravietuire un scop in sine. Celor care mai au curajul sa creada in ei insisi si in faptul ca ceea ce fac poate schimba lumea. Celor care, nu de putine ori, ajung sa fie catalogati drept ciudati, neadaptati ori de-a dreptul nebuni pentru simplul motiv ca nu renunta la visele lor. Sincer va spun: nu e cazul sa-i compatimiti, mai degraba sa-i invidiati. Pentru simplul motiv ca ei isi traiesc propria lor viata. Nu pe a altora. Iar dreptul de a-ti trai propria viata este unul pentru care intr-adevar merita sa lupti.