Una dintre întrebările clasice ale interviului de angajare sună cam așa: ”Ce vei face peste cinci ani?”. Întrebarea urmărește să ofere răspunsuri legate de ambițiile candidatului, de loialitatea lui, dacă își dorește postul respectiv ca o necesitate de moment sau pentru că întrevede oportunitatea unei cariere în domeniu.

Cu fiecare generație de studenți fac un exercițiu asemănător și nu tocmai. Îi rog să-și imagineze o zi din viața lor de peste cinci ani. De dimineața până seara. Atât pe plan profesional, cât și ca viață personală. Și le cer să facă asta oferindu-mi cât mai multe amănunte, pornind de la tehnologia pe care o folosesc și până la defalcarea pe ore a activităților din ziua respectivă. De fiecare dată când fac acest exercițiu rămân cu un gust amar. Chiar și cei mai imaginativi dintre ei îmi descriu o zi a anului 2015, întocmai precum o zi a anului 2010.

Există o incapacitate de previzionare și de utopizare a viitorului. Să vă dau un exemplu. Pentru o generație crescută cu internetul în brațe (celebra Generație Y, cum o numesc sociologii), o ședință de redacție (e vorba de studenți de la ”jurnalistică”) se desfășoară în 2015 tot ca în 2010. Chiar dacă au beneficiat aproape din scutece de binefacerile tehnologiei, nu-și pot imagina că în 2015, pentru un jurnalist, nu va mai fi nevoie de o ședință de redacție în sensul clasic al cuvântului, o ședință care presupune, în primul rând deplasarea fizică de acasă la locul de muncă. Deja și acum tehnologia poate suplini timpii morți pierduți în trafic, cu mijloacele de transport în comun ori mașina personală. Pentru mine este încă o necunoscută de ce, la ora actuală, un ziarist trebuie să se deplaseze dintr-un cartier în altul, uneori străbătând întreg orașul, pentru a ajunge să se întâlnească ”face to face” cu șeful lui, pentru ca apoi să plece pe teren în cu totul alt colț al orașului.

Această incapacitate de previzionare nu se rezumă însă la un astfel de exemplu, aplicat, precum cel de mai sus. Atunci când le solicit să-mi ofere amănunte de ambient, fie legate de străzile pe care le parcurg, fie de interiorul redacției, mi le descriu la fel ca cele din zilele noastre. Nu există nicio schimbare.

De ce vă povestesc toate acestea? Duminică și ieri am publicat două articole legate de posibilitatea construirii unui Muzeu Guggenheim în România. Printre comentariile, de altfel, de bună-credință, am regăsit aceeași problemă pe care o au și studenții mei. Incapacitatea de a gândi mai departe decât în termenii de ”azi” și, cel mult, ”mâine”. Ce i se reproșa unui asfel de proiect? Mai întâi oportunitatea și costurile lui și apoi faptul că într-un astfel de muzeu nu am avea ce expune.

Pentru cei care s-au legat de oportunitate și costuri: un Muzeu Guggenheim nu costă mai mult și nu e mai greu de construit decât un mall, de genul celor care au răsărit mai peste tot în orașele noastre mari. Iar costurile cele mai mari nu sunt suportate din bani publici, ci sunt investiție privată. Autoritățile (locale și/sau centrale) trebuie să participe cu terenul, cu asigurarea infrastructurii, cu o contribuție eventuală la susținerea achizițiilor.

Colecția muzeului. Ei bine, o colecție de valoare nu poate fi achiziționată peste noapte, într-un an, cinci ani sau zece ani. Ar fi o nebunie să-ți închipui că într-un muzeu nou o să te trezești, încă de la deschidere, cu exponate de genul celor strânse la Luvru, Prado ori Hermitage în… sute de ani. Fără crearea însă a unui cadru în care o asemenea colecție să se formeze, nici nu va exista vreodată. Și aici vine marea provocare: poți să-ți imaginezi demararea unui proiect (și să te implici în acel proiect) a cărui finalizare va avea loc la ani buni după dispariția ta?

Exemplul studenților de la ”jurnalistică” și a Muzeului Guggenheim sunt mostre ale faptului că, la ora actuală, suntem inadaptați să ne implicăm în proiecte de durată. E o stare generală (nu știu dacă e specifică doar românilor sau și altor nații). Cea mai simplă scuză este să dăm vina pe criza continuă prin care trecem, care ne obligă să ne consumăm energia strict pe rezolvarea problemelor de ”azi” și de ”mâine”. Spun că aceasta este doar o scuză pentru că ea reprezintă o cauză externă. Marea problemă vine, însă, din interiorul fiecăruia, pentru că, pur și simplu, nu ne-am propus și nu ne propunem să ne implicăm în proiecte pe termen lung.

De aceea la final, vă propun un exercițiu. Necesită 5, maxim 10 minute. Imaginați-vă o zi din viața d-voastră de peste zece ani. Cu toate amănuntele legate de problemele personale, sarcinile pe care trebuie să le rezolvați la muncă, tehnologia pe care o folosiți (de la roboții casnici până la telefonie, mașină personală sau transport în comun), străzile și piețele prin care treceți, birtul sau teatrul la care o să mergeți seara. Decupați această imagine a proiecției din viitor și comparați-o cu imaginea unei zile de acum. Dacă seamănă prea mult, înseamnă că avem o problemă. Că, în 2020, vom continua să trăim la fel precum în 2010. Pentru că dacă nu încercăm să ne imaginăm cum va arăta 2020, schimbările care se vor produce și, mai ales, modul în care acționăm în fiecare zi pentru a produce aceste modificări, cu siguranță totul va arăta la fel. Iar dacă or să apară schimbări, ele vor fi făcute de alții și nu garantează nimeni că vor fi și pe placul nostru.