Ceea ce vedeţi în imagine este restul unei ţigări. Ultima ţigară pe care am fumat-o. Fotografia e de sâmbătă, 22 august, pe o terasă din Sibiu. Şi, pariul cu mine însumi este că cel puţin un an nu mai pun gura pe tutun.

Pentru că:

1.

Aţi văzut cumva cum arată plămânii unui fumător? De la mama natură sunt rozalii. De la tutun sunt negru-maronii-verzui. Precum o mlaştină în putrefacţie. Supuroşi. Emanând miasme pestilenţiale. Scurgându-se şi bolborosind precum plasticul care se topeşte. Poate vi se pare o imagine exagerată. Nu e. Chiar aşa arată plămânii unui fumător. Cereţi-i un medic imagini şi o să vă convingeţi.

2.

Pentru că nu era dimineaţă în ultimele luni în care să nu tuşesc până rămâneam fără aer şi simţeam senzaţia de vomă.

3.

Pentru că la ritmul cotidian de minim 2 pachete, ajunsesem să dau peste 450 RON (4,5 milioane de lei vechi)/ lună pentru ţigări. Nu vă faceţi iluzii, chiar dacă vă costă mai puţin, restul efectelor sunt aceleaşi, chiar dacă e vorba de un pachet sau “doar” jumătate de pachet/ zi.

4.

Pentru că fumam dimineaţa la cafea şi după ce făceam un duş. A treia ţigară o fumam în maşină, la pornire, şi apoi încă una până la servici. Prima cafea de la servici şi discuţiile matinale cu colegii trebuiau însoţite de una sau două ţigări.

Pentru că mi-am permis luxul de a fuma în birou, revista presei şi orice articol scriu, e însoţită (însoţit) şi de una sau două ţigări. Fumam la şedinţe şi fumam în pauzele dintre şedinţe. Fumam pe maşină şi după fiecare masă. Fumam la bere sau în club. Un film văzut acasă avea nevoie de cel puţin 4-5 ţigări. Iar de se întâmpla să scriu noaptea, în 3-4 ore dădeam gata un pachet.

5.

Pentru că, în cele trei zile în care nu am pus gura pe ţigară, un micron rozaliu a apucat să prindă viaţă şi încearcă să supravieţuiască în oceanul verzui-maroniu al plămânilor. Vreau să-i dau o şansă să trăiască. O să vă ţin la curent dacă voi reuşi sau nu. Ultima pauză (anul trecut) a fost de şase luni. E un record pe care vreau să-l bat. Cu mult.