Făcând trimitere la Lev Șestov, părintele Nicolae Steinhardt face următoarea notă în ”Jurnalul Fericirii”: ”De sute de ani oamenii se ceartă dacă au fost creați de Dumnezeu sau se trag din maimuțe. Eu le dau dreptate și unora și altora. Există oameni care cred și au fost creați de Dumnezeu și oameni care, într-adevăr, se trag din maimuțe” (citatul e aproximativ, din memorie).

Tot astfel, păstrând proporțiile temei, există două categorii de jurnaliști: cei care practică această profesie din vocație, cu pasiune, și cei care consideră că e o meserie aducătoare de venituri, precum oricare alta. De aici și modurile diferite de a se raporta la ceea ce fac. Ideea plății Constribuțiilor la asigurări sociale de stat (CAS) pentru contractele de drepturi de autor au scos în evidență aceste raportări diferite asupra problemei.

Din păcate (așa cum am observat și într-un articol publicat pe site-ul stiridecluj.ro – dar care, la ora la care scriu acest text nu mai apare), dezbaterea a pornit de la o premisă greșită, de tip sindicalist, conform căreia contractul de drepturi de autor ar reprezenta o modalitate prin care angajatorul (patronul) eludează legea, plătind mai puține impozite. Ideea e de două ori falsă: 1. pentru că face referire la punctul de vedere al angajatorului (patronului), nu al jurnalistului; 2. pentru că pornește de la confuzia existentă între veniturile rezultate din contractele de drepturi de autor și contractele de muncă (a căror esență juridică este fundamental diferită).

Mentalitatea de tip sindicalist este și cea care a generat, de altfel, concluzia că un jurnalist este un ”angajat”. Și aici apare diferențierea pe care o enunțam la începutul articolului.

1. Cartea de muncă – subordonare

Un jurnalist care practică această profesie cu vocație și cu pasiune știe că scrie pentru cititori, nu pentru patron. Firma, instituția, patronul sunt cei care intermediază și monetizează munca lui, obținând propriile lor beneficii (materiale sau de altă natură). Atenție însă, între un jurnalist care lucrează ”pe drepturi de autor” și angajator NU există relații de subordonare. Ierarhia în acest caz este doar una formală, care permite funcționarea sistemului, nu una legală. Un contract de drepturi de autor este un contract pe orizontală, în care părțile se află pe poziții de egalitate (doar o negociere proastă putând să schimbe acest lucru) – jurnalistul predă articolul/materialul, firma îl cumpără și îl transformă în venituri.

Ierarhia și, implicit, subordonarea apar doar în momentul semnării unui contract de muncă. Contractul de muncă este un contract pe verticală. De aici și legitimitatea sancțiunilor pentru nerespectarea sarcinilor ”de serviciu”. De aceea mi se pare cel puțin straniu să fii liber, să ai privilegiul de a face doar ceea ce îți place și este în acord cu convingerile tale și tu să îți dorești să devii ”angajat” cu carte de muncă, cu toate subordonările care rezultă din acest lucru!

2. Cartea de muncă în presă – plafonare

În domeniul presei, contractele de muncă pentru jurnaliști sunt surse de plafonare și ineficiență. Am avut ocazia să constat pe viu, de nenumărate ori, transformările pe care le suferă un jurnalist din momentul în care își schimbă statutul de la ”plata cu bucata” la ”angajat cu carte de muncă”. Entuziasmul, creativititatea, ideile inedite, energia se diluează brusc și sunt înlocuite de știri și materiale ”la normă” – declarații de presă, comunicate, conferințe de presă etc. Jurnalistul nu mai lucrează pentru calitatea semnăturii proprii (în unele cazuri nici nu-l mai interesează dacă materialele lui sunt semnate sau nu), ci pentru justificarea cărții de muncă.

Așa s-a dezvoltat mentalitatea ”umplerii” ziarului, a grupajului de știri ori a paginii de internet, mentalitate conform căreia, indiferent de calitatea produsului jurnalistului există cineva (patronul) care, la final de lună, plătește acest produs. Nu înțeleg de ce sunt unii care încă se mai miră că jurnaliștii nu mai scriu demult pentru public. E simplu: pentru că marfa lor nu mai este adresată publicului, ci patronului, cu care au încheiat un contract de muncă sau un contract de drepturi de autor, dar pe care ei (jurnaliștii) îl asimilează tot cu un contract de muncă. Patronul este un cumpărător sigur, care plătește en-gros, fără să fie prea atent la detalii. Publicul (cititorul) e un cumpărător ciufut, care alege de pe taraba ta doar ceea ce-i place (dacă îi place), lăsând deoparte marfa proastă, stricată ori perimată.

3. Cartea de muncă – mai puține venituri

Ideea conform căreia dintr-un contract de drepturi de autor se câștigă mai puțin decât dintr-un contract de muncă este, din nou, falsă. Am debutat în presă în primăvara lui 1993. În cei aproape 17 ani (calendaristici) am lucrat pentru diferite ziare locale sau naționale. În paralel, timp de 12 ani am lucrat și în radio, la Radio Cluj. Așadar, cumulat pe toate instituțiile, ar veni aproximativ 29 de ani. Din tot acest timp, în cartea de muncă am ”vechime” de ceva mai mult de… 6 (șase) ani. Din acești șase ani, un an figurează ca jurist-consult (pentru că mă ocupam și de acest aspect la unul dintre ziare) și trei ani reprezintă perioada în care fost am redactor-șef la ”Clujeanul”, funcție care presupune multe atribuții administrative, diferite de munca propriu-zisă de jurnalist.

Cu toate acestea, de fiecare dată, având posibilitatea, oferită de contractul de drepturi de autor, să colaborez cu mai multe instituții, veniturile au fost, în mod constant, peste media celor ale colegilor mei cu carte de muncă. A fost chiar o situație, spre sfârșitul anilor 90, în care, fiind plătit ”la bucată”, aveam venituri nete de trei ori mai mari decât ale colegilor reporteri de la ziar și de două ori mai mari decât cele ale redactorului șef. Asta fără veniturile pe care le aveam de la radio. Când reprezentanții patronatului au încercat să mai taie din aceste venituri, aducând în discuție salariile colegilor, le-am replicat scurt: ”să le fie de bine, ei au carte de muncă”. Și le-am pus în vedere că dacă vor să-mi ”taie” din venituri, alternativele sunt evidente: fie o să scriu mai puțin, fie o să-mi caut un alt ziar cu care să colaborez. Au renunțat.

4. Și, totuși, de ce carte de muncă?

Așadar, sumarizând, nu-i înțeleg pe jurnaliștii care vor să renunțe la contractele de drepturi de autor în detrimentul unui contract de muncă. La început am crezut și eu în mirajul ”siguranței” oferite de cartea de muncă. M-am lecuit în momentul în care am înțeles ce pierd: libertatea de a-mi alege subiectele, de a-mi face propriul program (îmi cer scuze pe această cale unora dintre foștii mei șefi pe care i-am exasperat, dar care nu prea aveau ce-mi face în lipsa unui contract de muncă – ori îmi acceptau toanele, ori renunțau la colaborarea cu mine), lipsa unor relații de subordonare și, nu în ultimul rând, posibilitatea de a colabora (la modul corect) cu mai multe instituții media în același timp. Implicit de a avea și beneficii materiale mai mari.

Dar, până la urmă, și această neînțelegere are o explicație. După cum spuneam, există două categorii de jurnaliști: cei care își exercită profesiunea cu dedicație (acceptându-i caracterul ei vocațional/liberal, cu tot ce decurge din asta), respectiv cei care o consideră (doar) o meserie aducătoare de venit, cu program fix și produse executate ”la normă”. Și, cum există și libertatea de opțiune, fiecare poate alege categoria din care dorește să facă parte.