“Ideea de scriitor român e incompatibilă cu cea de succes. Scriitorii sunt, prin definiţie, anti-vedete. Anti-modele. În pragmatismul ei, nici o mamă “normală la cap” nu-şi poate dori pentru fiul ei o carieră de scriitor. De “ciudat”. De “neînţeles”. Mai jos decât scriitorii nu sunt decât boschetarii. Un scriitor este, cel mult, compătimit. Nici într-un caz iubit. De iubit, iubim manelele, banii, posturile înalte, maşinile de lux, pisicuţele în bikini care bântuie topurile de muzică şi fanteziile celor ce adorm în budă cu “Hustler” ori “Penthouse” în braţe.”

Aseară n-am avut timp să-i explic unei prietene foarte dragi, cam care este imaginea (şi condiţia) scriitorului în societate. Şi nici cum stă treaba cu “Eminescu ăla”. Oricum e o poveste tristă care nu s-ar fi asortat cu o paella cu creveţi şi un Pinot Noir de Salentein, din colecţia de rezervă a anului 2003.

Apoi mi-am amintit că, de cele mai multe ori, mă exprim mai bine în scris, decât vorbind. Iar despre cum e perceput scriitorul român în societate am mai scris, în urmă cu vreo 3 ani, când detractorii îl atacau pe Mircea Cărtărescu pentru “infamantul” motiv că devenise popular, că avea succes, iar cărţile lui se vindeau. Am recitit textul de atunci. Nu s-au schimbat prea multe. Aşa că nu are sens să scriu altceva.

“Se ştie, literaţii români nu mai fac de ani buni audienţă şi nici nu ţin prima pagină a ziarelor. Iar noţiunea de “scriitor la modă” este una minimalizatoare, e o etichetă mai degrabă denigratoare decât laudativă. Succesul în societatea românească contemporană e automat asociat cu parvenirea, cu facilul ori, mai grav, cu impostura sau cine ştie ce manevre oculte şi ilegale. Imaginea “clasică” a scriitorului român s-a “clişeizat”. El ar trebui, spun aceste automatisme, să fie stâlp de cafenele, veşnic nefericit, purtând stigmatul neîmplinirii şi frustrarea cotidiană a marilor neînţeleşi. Ideea de scriitor român e incompatibilă cu cea de succes.

Scriitorii sunt buni doar pentru a ne delimita de ei, ca un soi de repere pentru ceea ce nu e de dorit să fii sau să devii. În lumea literară clujeană circulă, anecdotic, povestirea unui tânăr asistent de la Facultatea de Filosofie. La un moment dat, aflând că se pregăteşte să dea admitere la “Litere”, părinţii săi au fost cuprinşi de amărăciune, pe care şi-au exprimat-o extrem de plastic: “Da’ bine, măi, Nicule, mamă… de-asta te-am crescut noi, să ajungi ca Eminescu ăla?”…

“Eminescu ăla” rezumă o mentalitate aproape generală în România. Scriitorii sunt, prin definiţie, anti-vedete. Anti-modele. În pragmatismul ei, nici o mamă “normală la cap” nu-şi poate dori pentru fiul ei o carieră de scriitor. De “ciudat”. De “neînţeles”. Mai jos decât scriitorii nu sunt decât boschetarii. Încăpăţânarea lor de a pune ideea înaintea interesului lor material, de a-şi susţine punctul de vedere chiar cu riscul ca acest lucru să li se întoarcă împotrivă, poate fi foarte uşor încadrată de psihologi la categoria “manifestări dezadaptative”.

Un scriitor poate fi, cel mult, simpatizat. La fel cum simpatizezi un copilaş buclat, isteţ-minune, dar insuficient “de mare” pentru a înţelege legile lumii în care trăieşte. De cele mai multe ori, însă, un scriitor este doar compătimit. Nici într-un caz iubit. De iubit, iubim manelele, banii, posturile înalte, maşinile de lux, pisicuţele în bikini care bântuie topurile de muzică şi fanteziile celor ce adorm în budă cu “Hustler” ori “Penthouse” în braţe.

Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obţine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste, patriotarde ori naţionaliste. Nu deranjează pe nimeni şi contează prea puţin viaţa mizeră pe care a dus-o până în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat şi, implicit, nimeni n-are motive să-l promoveze şi să se afişeze cu el. Pentru că, atunci când ţi-e lumea mai dragă, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e să laşi scriitorul, cât timp e în viaţă, să stea acolo unde îl ştie lumea: la masa neînţeleşilor, a celor toleraţi, cărora le arunci din când în când câte o firimitură, a celor pe care nu poţi pune nici un fel de bază.

De aceea, succesul de care se bucură Mircea Cărtărescu în ultima perioadă pare a fi ireal. Rupt dintr-un film care nu are nici o legătură cu România. Până în urmă cu vreo doi ani, chiar el se minuna de primirea festivă pe care i-au făcut-o vecinii bulgari, cu ocazia lansării unei cărţi. “Nu mă ştiam cine ştie ce star literar occidental, ci tot un amărăştean din zonă, un ins dintr-o cultură mică şi fără perspectivă”, scria el cu modestie, dar şi cu tristeţe, adăugând: “Uneori, simt că întreaga lume e patria mea, şi doar România este străinătatea. Simt că mănânc, la Bucureşti, pâinea amară a exilului”.

Cârtitorii (cei mai mulţi, confraţi de breaslă) vor încerca, probabil, să pună succesul lui Cărtărescu pe seama “compromisurilor” pe care le-ar fi făcut: acelea de a scrie pentru o revistă de life-style şi pentru un cotidian naţional, uitând că tocmai pentru calităţile de scriitor i-au fost solicitate colaborările în discuţie. Indubitabil, “cota de piaţă” a lui Cărtărescu a fost influenţată de aceste articolaşe, care nu dau valoarea lui ca scriitor. Ele nu sunt, însă, nici compromisuri, nici “un rău necesar” şi nici strategii de marketing, cum facil ar putea fi categorisite. Sunt pur şi simplu asumarea unei condiţii şi a unei responsabilităţi de scriitor mai puţin întâlnite la noi. Şi e reconfortant să vezi că în treburile ţării îşi spune punctul de vedere şi un om cu câteva rafturi de bibliotecă în spate, nu doar politruci cu “Ştefan Gheorghiu” ori foşti ciobani semi-analfabeţi ajunşi peste noapte mari afacerişti şi lideri de partide.

În mod normal, scriitorii, dar şi românii, în general, ar trebui să se entuziasmeze de succesul lui Cărtărescu, tocmai pentru că dinamitează imaginea “clasicizată” a literatului autohton. România are nevoie de Cărtărescu, pentru că succesul lui exprimă, de fapt, o stare de normalitate, iar normalitatea în ţara noastră e, de cele mai multe ori, un lucru excepţional. Ar fi un mic pas pentru reaşezarea firească a valorilor şi modelelor, un prim pas pentru a scăpa de acea deziluzie a părinţilor care află că odraslele lor ar vrea să ajungă precum “Eminescu ăla” sau “Cărtărescu ăsta”…”