”Viața e în altă parte” e titlul unei cărți a lui Kundera care a rămas printre preferatele mele. În special datorită titlului ei. Pentru că e întrebarea (fără semn de întrebare însă) care bântuie mintea oricărui scriitor sau jurnalist care scrie despre… viață.

Cât, în ce procent, în ce măsură ne trăim propria viață? Și e atât de deschisă întrebarea încât de ia cu amețeală doar gândindu-te la posibilele răspunsuri. Ca jurnalist (și ca scriitor implicit, pentru că nu sunt îndeletniciri care se exclud, chiar dacă nu se suprapun) am căutat viața peste tot. Prin birturile studențești de pe Piezișă (fosta Piezișă aș putea spune, cea neasfaltată, unde te împotmoleai toamna și primăvara și unde riscai să-ți frângi gâtul dacă puneai piciorul greșit pe un bolovan din caldarâm), prin birturile de cartier sau chiar prin cârciumele sătești (fostele ”cooperative”) unde mereu trebuie să ai grijă cu cine intri în vorbă și ce spui, dacă nu vrei să te trezești cu un pumn în burtă, pe holurile și în sălile de lectură ale bibliotecilor publice, pe culoarele facultăților, pe la cocktailurile scorțoase, unde nu ai ce căuta fără cravată și papion, prin cărțile citite și filmele văzute. Prin ziare și la televizor. Mai nou, pe bloguri.

Nu de puține ori am găsit-o. Fie în povestea unui țăran costeliv, lucrător cu ziua, trăind într-o casă dărăpănată pe vârf de deal, fără curent, doar cu un radio cu baterii și un lămpaș, scriind romane polițiste și cu teroriști la lumina lămpașului, pentru cei doi copii ai lui, fie în cea a unei foste campioane mondiale la gimnastică, câștigându-și existența ca zburător la circ și, mai apoi, ca dansatoare într-un bar de noapte din Baia Mare. Sau în cea a altui campion olimpic și antrenor al lotului național de haltere, prins făcând trafic cu mașini furate lângă Arad.

S-a mai întâmplat să mai găsesc viața în poveștile unor țărani din Apuseni, care au refuzat oferte, fabuloase în viziunea unora, pentru că visul lor e mult mai simplu: să pună pe picioare niște gospodării în care să trăiască și copiii și nepoții lor. În vorbele unui pictor pe care alcoolul l-a făcut să-și piardă familia și pe care tot alcoolul l-a dus în calea unui tren care l-a lăsat fără picioare și o mână și care și-a găsit împăcarea și liniștea desenând din memorie peisaje cu munții și pădurile pe care le bătea cu pasul în tinerețe.

De la Cortazar și până la Capote ori Makine, Kusturica ori Jeunet am găsit viața în cărți și filme…

… am găsit însă și atâta maculatură. Oameni care trăiesc doar în albumele lor de familie în care zâmbesc fericiți alături de soț/soție și/sau copii, lângă Turnul Eiffel, Niagara ori pe plajele artificiale din Dubai. Repetând precum niște tonomate aceleași istorisiri pe care le-ai mai auzit de o sută, de o mie de ori. Și care habar nu au că nu sunt decât niște copii, niște clone nefericite ale poveștilor altora asemenea lor. În urma cărora nu rămân decât niște cifre statistice și însemnările din catastiful Primăriei, la rubricile ”nașteri”, ”căsătorii”, ”decese”.

Nu știu ce ori cine e de vină (am obosit, am îmbătrânit, am devenit prea pretențios?), dar în ultima vreme categoria asta, a ”maculaturii” îmi iese tot mai des în cale. Astfel e explicabil de ce mă bucur înzecit de fiecare dată când o poveste de viață (cu adevărat de viață) îmi taie drumul. În săptămâna asta chiar s-a întâmplat de două ori și mi-e frică deja să nu urmeze o secetă de câteva luni.

Una dintre povești am apucat deja să vi-o spun. E cea a unui prieten, fost coleg, care în urmă cu un an și jumătate a renunțat la conducerea unui important ziar național, pentru că nu vroia să-și încalce principiile. Ulterior, din aceleași motive, a refuzat alte oferte mai mult sau mai puțin serioase. Și nu au fost puțini cei care l-au judecat și acuzat pentru asta. Sâmbătă i s-a propus și a acceptat să modereze confruntarea de la Cluj dintre Traian Băsescu și Crin Antonescu. O șansă la care visează (justificat sau nu) mai oricare jurnalist. De care s-a achitat într-un mod care a impus noi standarde vedetelor media autohtone. Și care astăzi scrie pe blog despre… desenele copiilor de la grădiniță și modul în care își imaginează ei polițiștii.

A doua poveste e cea a scriitorului Alexandru Vlad. Care mereu a visat că, într-o zi, va ajunge în Alaska. În urmă cu doi ani, fiul lui Alexandru Vlad jr., a ajuns grație programului Work and Travel, să taie somoni, pe bandă rulantă, la -40 de grade Celsius, în fabricile de pește din Alaska. Alături de tatuați cu cicatrici pe față și cu ani grei de temniță pentru omor. În ultima parte a periplului lui american a lucrat ca recepționer și om bun la toate la un hotel din Juneau. Atunci Alexandru Vlad povestea despre aventurile fiului lui, ca de ale lui.

Săptămâna trecută, în ”Arizona” am stat preț de cinci munte de povești cu Alexandru Vlad. Patronul hotelului din Alaska îl sunase pe Alexandru Vlad jr. să-l cheme să mai lucreze un sezon. Atâta doar că Alexandru Vlad jr. și-a găsit între timp de lucru la Paris. Așa că l-a propus pe… tatăl lui. La începutul anului viitor, Alexandru Vlad ar trebui să-și fumeze pipa în Alaska. Și să termine acolo romanul la care a scris toată vara. Un roman polițist (vorba vine ) despre niște crime săvârșite la inundații într-un sat care fusese colectivizat forțat (dar asta e deja o poveste care nu poate fi expediată în câteva rânduri).

***

Asta e viața. Fără mimetisme și albume de familie mincinoase. Viața pe care o caut. Și pe care îmi place să o trăiesc. Sunt, oare, prea pretențios?