”Care e cel mai bun rol de homosexual din filme?” ori ”Care e cel mai bun rol biografic?” sunt cele mai recente campanii lansate de cinemagia.ro, la care am primit și eu invitația să particip. Am văzut și alte teme, nu la Cinemagia, ”cea mai frumoasă declarație de dragoste”, ”cel mai frumos sărut”, ”cea mai spectaculoasă scenă de război”, ”cel mai provocator monolog” etc.

Nu țin minte însă nici un sondaj cu tema ”cel mai sugestiv zâmbet din istoria cinematografului”. Nu, nu cel mai ”frumos”, ”incitant”, ”melancolic”, ”angelic” zâmbet, ci, așa cum am spus, cel mai ”sugestiv”. Adică acel zâmbet care poate să spună, într-o fracțiune de secundă, povestea unei vieți. Ei bine, ieri mi-am amintit de un asemenea zâmbet.

Totul a început mai de dimineață. După o noapte aproape albă, petrecută în fața laptop-ului, încercând să finalizez un proiect, m-a lovit foamea. Atâta doar că prin frigiderul meu se distrau de minune crivățul, alizeul plus un muson uscat. Așa că, fără prea multă convingere, am pornit ”la vânătoare” prin mica piață de la Flora Fortuna. Pentru cei care nu știu, e o piață cu maxim 20 de mese, cu prețurile umflate de comercianții locali (care , unde n-ai cum să găsești nici cea mai proaspătă marfă și nici cea mai ieftină din oraș. Singurul ei (major) avantaj constă în faptul că e cea mai apropiată -- la câteva sute de metri de blocul meu. Lucru de mirare că aici găsești cele mai frumoase flori de câmp și floarea soarelui (cea a lui Van Gogh, nu a sămânțarilor) din Cluj, dar și o bătrânică din Aghireș care, tot la 2-3 zile, vine cu o plasă cu brânză, telemea dulce sau sărată ori urdă de la ferma ei. Ieri era acolo și când am luat telemeaua, a plusat: ”Azi am și carne de berbec. Numa ce l-am tăiat”.

Mirosul florilor de câmp și al brânzei, combinat cu foamea care oricum zbenguia pe la mine prin stomac, m-au convins pe loc. Se înțelege, mai spre seară a urmat experimentul. În loc de tradiționala varză acră, pe care îi stă bine unui berbec, l-am pus pe varză crudă. Când am pus totul la cuptor, mirosul de varză călită și piper prăjit a început, discret, să se răspândească prin casă. Așa, printr-o ciudată conexiune, amintirea bucătăriei de la țară a bunicii a adus cu ea o altă amintire -- a filmului ”Whisky”, al argentinienilor uruguayenilor Juan Pablo Rebella și Pablo Stoll. O peliculă care, în 2005, i-a cucerit pe clujeni la TIFF și care a plecat peste ocean cu Marele Trofeu ”Transilvania”. Îl aveam deja (la ofertă ) pe DVD, dar aștepta de aproape doi ani o ocazie să rup celofanul de pe el.

Și uite așa, berbecul pe varză mi-a reamintit că ”Whisky” e unul dintre cele mai melancolice (fără a fi neapărat și trist) filme din ultimii ani. E povestea reîntâlnirii după mulți ani a doi frați, care încearcă să mimeze, unul în fața celuilalt liniștea și fericirea. Și pentru că nu e așa, Jacobo (fratele care s-a sacrificat, rămânând acasă, într-o periferie din Uruguay pentru a-și îngriji mama senilă) îi cere ajutorul Martei, angajata lui de la atelierul de ciorapi, atelier care îi asigură ceaiul, cafeaua și cornul de dimineață. Iar Marta acceptă să-l ajute, jucând rolul de soție pentru câteva zile, la fel cum îl ajută atunci când îi face rost de un instalator care să-i repare jaluzelele. Nicio diferență. Ba, poate una majoră. Pentru a fi credibili, cei doi trebuie să facă o fotografie, clasica fotografie care stă pe noptiera oricărei familii fericite -- el și ea zâmbind. Iar aici intervine fotograful. Totul e să spui ”whisky” (mă rog, un fel de ”uichi” în spaniolă) cu gura până la urechi, un ”click” și gata, avem doi oameni fericiți!

Am mai spus-o și cu altă ocazie, uneori e atât de simplu să fii fericit -- totul e să știi un fotograf bun, care să te surprindă în poză când spui ”whisky” cu gura până la urechi. Câtă tristețe, vise spulberate ori pur și simplu lipsa oricărui vis se ascunde în spatele unui astfel de zâmbet ”de fotograf” nici nu mai contează. Ori contează? Uneori contează. Pentru că viața (și filmul ”Whisky”) îți mai oferă o șansă. Nu a doua, a treia sau a patra. Ci, ultima. Dar dacă și atunci alegi să spui ”whisky”, atunci cu asta rămâi.

Mă rog, și cu un berbec cu varză, la cuptor, la care adaugi o mămăligă. Și un pahar cu aromă de zmeură a unui Merlot de Recaș.

P.S. Ca de obicei, rețeta:

1. Ingrediente

1 kg carne de berbec / o varză verde/ un gogoșar/ 2-3 roșii/ piper/ cimbru/ sare

2. Preparare

Se prăjește carnea de berbec în suc propriu, după care se ia și, în aceiași tigaie, se pune varza tăiată mărunt și gogoșarul felii. Se călește varza până devine translucidă, după care se pune, din nou, carnea. Se sărează și se codimentează cu piper și cimbru. Se adaugă o cană de apă, se acoperă și se lasă să dea în clocot. Se pune varza și carnea într-un vas yena. Deasupra se pun roșiile opărite și curățate de pieliță, și se introduce vasul în cuptorul încins. Jumătate de oră se lasă acoperit, apoi încă jumătate de oră fără capac, să scadă. Poftă mare!